spital-in-germania

Internată într-un spital din Germania, mai pe la marginea ”satului”. Prin câte m-au trecut!

Ei bine, am bifat-o și p-asta! La nici un an de când am părăsit România, m-am internat într-un spital din Germania. În unul mai… ”de la țară”, cum se zice prin România. Pentru că noi nu locuim la oraș, ci la țară. Într-un orășel mic, unde sunt doar câteva blocuri, dar multe case. Sunt și case cu păsări în curte. Căci stau mai pe la periferia periferiei.

NOTĂ : Am pus “satului” între ghilimele, că nu e chiar sat, dar ca efect scriitoricesc. În ideea de de a sublinia cât de fain și de uriaș poate fi un spital nu doar într-un oraș important și mare (vezi München, Berlin sau Frankfurt, de ex.), ci și într-un orășel. Neu Ulm pentru Germania, zic eu, e un fel de Azuga pentru România, că dimensiune. Deci, oraș mic, dar cunoscut.

În urma unui control medical, doctorul m-a anunțat că trebuie să ajung la spital. Nu imediat. Dar ”cât de curând posibil”. Mi-a mai spus că redactat o recomandare și a trimis-o spitalului, iar eu să aștept să fiu contactată pentru programarea operației. Nu mi-a dat scrisoarea mie, să mă duc eu cu ea în bocceluță la spital. La nici o săptămână de la treaba asta, primesc telefon și scrisoare de la spital. Da, în aceeași zi ambele. Da, aici comunicarea se face prin scrisori. Fie că le trimit eu oficialităților, fie că mi le trimit ei. Totul prin scrisori, nu vorbe.

Cu harta, la spital

Am fost anunțată că la data de 7 mai aveam întâlnire la respectivul spital, pentru a discuta ”cazul” meu și că, 10 zile mai târziu, urma operația. Mi-au zis ce documente să am la mine și să nu-mi fac griji dacă nu am ceva. Lămurim totul în cadrul discuției. Am fost întrebată dacă cunosc zona și dacă știu pe unde e intrarea. Mi s-a explicat încă o dată, deși spusesem că, în scrisoare, am primit DOUĂ hărți cu locația exactă.

Cam așa se procedează pe aici, mi s-a spus, ulterior. Când ai programată o internare într-un spital din Germania, ți se comunică și cum poți ajunge la punctul de întâlnire. Cu hărți. Una, plan general, cealaltă, cu un plan detaliu pe intrarea pe care trebuie să… intri. Am avut o scrisoare de vreo șase pagini cu explicații. Chiar mă gândeam câtă risipă de hârtie, chiar și reciclată. Pentru că, aici, se folosește multă hârtie reciclată. Adică d-aia gri-cenușiu.

Rătăcită și cu GPS-ul

Ce mare filosofie să poți ajunge la un anumit departament dintr-un spital din Germania?”, mi-am zis. Dar, uitându-mă pe hartă, am zis ”stai așa, că nu e chiar așa”.  Cum eu stau nu prost, ci foarte prost la orientarea în spațiu, i-am zis consortului să dăm o fugă, într-o duminică, să văd și eu drumul și zona. Ca să îmi fac o idee. Nu să mă trezesc la volan că mă uit în șapte zări, nu mai știu pe unde să o iau și încurc circulația. Bun, și mergem. Și ajungem la periferie, într-un cartier cu multe clădiri din sticlă, cu 1 până la 6-8 etaje. Treceri de pietoni, linii de tramvai, stații de autobuz, semafoare, parcări supraetajate. Dar nu magazine, buticuri sau, cel puțin, nu erau la vedere…

  • Aici suntem în curtea spitalului, îmi zice consortul.
  • Și… care e spitalul?
  • Tot ce vezi aici e spitalul. TOT!
  • Văleleu, mămică! Un cartier întreg! Pfoai, mă pierdeam aici și cu GPS-ul pe bord, darămite fără el!

Un spital = un cartier

Ei bine, da, acest spital din Germania nu e doar o clădire și punct. Așa cum mă așteptam eu. Așa cum știu că e acasă. Spitalul Victor Babeș din București, sau Marius Nasta, cele care au multe corpuri de clădiri și o curte imensă… sunt mici copii. Aici, efectiv, era un cartier întreg. UN CARTIER! Șoc și groază pe mine, firește! În mintea mea, îmi imaginam că, având în vedere că locuim departe de oraș, că suntem mai ”la țară”, spitalul local însemna o clădire. Hai, maxim două mai mici. Dar nicidecum un întreg cartier! Și cu transport în comun în incintă! Și ditamai parcarea supraetajată. Plus vreo câteva parcări amenajate ”la buza trotuarului”. Toate cu plată! Și bine întreținute.

Buuun. Văd zona, o memorez și revin pe 7 mai. În 10 minute trec de primul triaj. Ah, ca să nu mai zic că era coadă afară, că nu intrai decât dacă aveai programare și test Corona negativ. Le aveam pe ambele. Ajung la recepție. La una greșită, înițial. Pentru că, am aflat ulterior, există o recepție pentru cei care se internează și o alta pentru cei ambulator. Totul civilizat, cu bon de ordine. Nimeni nu trece în față, nimeni nu are o ”urgență”. Alea se rezolvă în altă aripă. În nici 20 de minunte, trec și de recepție, ajung ”pe secție”. 15 minute sunt interogată, mai pe engleză, mai pe germană, despre istoricul meu medical, plus simptomele care m-au adus acolo. Pe astea le aveau, deja. Dar voiau să se asigure că nu le scapă nimic. Ah, ce dor mi s-a făcut de discuțiile în limba română cu un medic… să îmi pot spune tot oful pe limba mea… Noroc cu consultațiile online cu medicii români de acasă!

Așteptare, luuungă așteptare pe culoar

Ei, și după asta, nenică, așteaptă! Și așteaptă! Și așteaptă! Când m-am mutat în Germania, credeam că puteam respira ușurată. Credeam că am scăpat de așteptatul pe la ușile doctorilor. Ei bine, nu! Aici dai de mama + bunica + străbunica așteptatului! Că poți, că nu poți, aștepți. Când ai programare la spital (nu la clinică, atenție!), nu trebuie să îți mai programezi nimic tot restul zilei! Deja am început să mă obișnuiesc cu asta. Și am mai început să mă obișnuiesc să văd cât de calmi sunt cei care așteaptă. Și că nu urlă nimeni ”Da ce face madam doctor de nu ne bagă în seamă? Nu îi e rușine că noi așteptăm aicea?”

Bun. Îmi vine rândul după mai bine de trei ore (ce noroc pe mine!). Doctora, tânără. Îmi explică pe engleză, pe germană, îmi arată desene, scheme, gesticulează… se asigură că am înțeles tot-tot-tot legat de operație. Semnez contract că sunt de acord să mă opereze. Dar și că sunt de acord donez, pentru nu-știu-ce program de cercetare, o parte din mostra ce urma să fie luată din corpul meu întru efectuarea biopsiei.

Îl știți p-ăla mic cu ochii mari de clipea des?

Îi mulțumesc, ne dăm mâna și, înainte să mă ridic să plec, o întreb dacă mai trebuie să fac ceva…

  • Da, să mergeți să discutați cu anestezistul.
  • Păi, nu mă operez acum, nu? Eu asta am înțeles. Sau…?
  • Nu, nu. Nu vă operați acum. Dar nicio operație nu poate avea loc dacă pacientul nu a fost consultat și de anestezist. Vă va pune niște întrebări și, posibil, o să vă facă niște teste pentru a stabili exact tipul de anestezie și alte detalii importante. Vrem să ne asigurăm că veți fi bine și că… vă veți trezi din anestezie.

Știți fazele alea din desene, când personajul face ochii maaari și clipește des? Eh, așa eram eu. Mă uitam la fata aia și clipeam într-una. Mi-a zâmbit și m-a luat delicat de braț. M-a însoțit pe hol, mi-a arătat un culoar luuuung și mi-a spus pe un ton blajin și raaar, ca să se asigure că am procesat informația: ”Pe primul culoar, la dreapta, ajungeți la departamentul Anestezie. Acolo, vă înregistrați și așteptați să vă cheme”. Ah, bon, tot cu așteptat e și aici.

Că, așa cum am zis, în orice spital din Germania se așteaptă. Nu se intră în față. Cel puțin din ce am văzut eu p-aici, pe la țară.

Adu-ți apă și gustări de acasă, mi-au scris nemții

Am mai stat și aici vreo oră. Noroc că aveam stiksuri la mine. Că scria în acea scrisoare, venită de la spital, că e posibil să dureze mai mult și să îmi iau apă și gustărele la mine. Cum se gândesc nemții ăștia la toate!

În jumătate de oră, am scăpat și de anestezistă. M-a întrebat de la maimuță încoace. M-a pus să respir în fel și chip. Să oftez. Să mă ridic. Chiar și să scot limba la ea. Sau să încerc să îmi țin echilibrul. A notat cu roșu și cu litere cât casa că am alergie la Lidocaină și că vorbesc engleză mai bine decât germană. ”Ca să știe colegii mei să vă repartizeze la echipe de oameni care știu și engleza”. Și, pentru că am văzut-o fată de gașcă, am întrebat-o și cu ce bagaj să vin la internare. Cu puține, cu foarte puține. Pentru că mi se oferă totul din spital. Mă rog, mai puțin papuci, prosoape și medicamentele pe care le iau eu în mod obișnuit.

Cam asta a fost ”pregătirea” pentru internarea mea într-un spital din Germania, mai de la țară, ca să zic așa. Dacă ați rezistat și ați citit până aici, zic că ați avut ceva răbdare. Și mai zic că am scris un articol separat și despre cancer și condițiile din spital dar și despre… așteptare, unul despre oameni mișto și îngeri salvatori întâlniți aici.

Eu îți mulțumesc frumos că ai intrat pe blog și te mai aștept cu drag. Mă poți urmări și pe FACEBOOKpe INSTAGRAMdar și pe YOUTUBE (unde te aștept să dai Subscribe).
Te poți abona la NEWSLETTER și vei primi, ocazional, un e-mail de la mine cu o parte dintre articolele publicate.

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Close
%d bloggers like this: