Acum, că m-am adunat, pot, în sfârșit, să scriu despre cum au fost pentru mine ultimele aproximativ trei luni de așteptare. Ce am așteptat? Rezultatul unei biopsii, care să mă lămurească dacă am sau nu cancer… Un cuvânt atât de greu, un singur cuvânt care te poate omorî înaintea diagnosticului. Sau care te poate întâri mai abitir decât un infinit de motivaționale. Eu am trăit puțin din amândouă și… de restul… am căutat să-mi umplu mintea și timpul cu altele.
V-am povestit, deja, cât de surprinsă am fost când am intrat pe ”poarta” spitalului de aici, din orășelul nemțesc în care locuiesc. Un spital cât un cartier. Între timp, oameni care stau în zonă de ani buni, m-au lămurit de ce e atât de mare acest spital de la ”margine de sat”, cum i-am zis eu. Pentru că e un centru universitar plus că aici s-au adunat cele mai multe specializări, fiecare cu corpul său de clădiri.
Sistemul medical din România a fost unul dintre multiplele motive pentru care am ales să plec definitiv din țara mea. Despre cel nemțesc am auzit numai cuvinte de laudă. Nu credeam și nu doream să apuc să îl testez atât de repede. Practic, la nici un an de la stabilirea mea în Germania. Între timp, m-am lămurit și eu că aici nu e doar lapte și miere. Că, da, sunt curate și foarte bine dotate clinicile și spitalele de aici. Doar că… totul se mișcă mai încet decât melcul. Însă, cum ziceam și în articolul intitulat ”Internată într-un spital din Germania, mai pe la marginea ”satului”. Prin câte m-au trecut!”, aici se așteaptă foarte foarte foarte mult pe holurile spitalului. La fel de mult durează de la data la care suni să faci o programare la un medic specialist și până ajungi să intri pe ușa lui. Acum, cu corona asta, timpul s-a lungit și mai și, spun cei care stau aici de ani de zile. Din punctul ăsta de vedere, România stă mai bine, recunosc. Bine pentru cei care au noroc sau are cine să le pună o vorbă bună la un doctor. Altfel, e posibil să aștepți mult și bine și la noi pentru a beneficia de un serviciu decontat.
În fine, să revin la partea a doua a poveștii internării mele în spital. Va fi și o a treia parte. Una despre cum m-am înțeles cu medicii: eu, care abia silabisesc în germană, ei, care nu știu o boabă de română (ceea ce e și firesc, totuși, că doar sunt nemți la ei acasă, nu?). Și tot în a treia parte, vreau să povestesc cum o discuție cu un medic român m-a ajutat să fac lumină, muuuultă lumină, în toată povestea asta a mea. Noroc că există servicii medicale dedicate românilor din străinătate!
Bun. Să-i dau bice!
La 10 zile de la discuția inițială cu medicul care urma să facă biopsia și cu anestezistul, pășesc, din nou, pe ușa spitalului. Cu testul corona negativ, cu o geantă în care aveam pijama, cărțile de germană (că nu m-o opri pe mine din învățat o operație!), un recipient mic cu gel de duș, papuci, pasta și periuța de dinți, două prospape și medicamentele mele uzuale. Atât. Nici pijamaua nu am apucat să o port, pentru că a trebuit să stau în cămașa aia sexi, toată deschisă la spate, cu vedere la poponeț și la omoplați 😉
Mâncarea din spital e bleah… sau nu?
La 07.15 eram, deja, la ”recepție”, unde am semnat o grămadă de hârtii, pe care le-am primit, odată scanate și introduse în baza lor de date. Deci, doar un rând de hârtii – alea care au rămas la mine. Pe lângă astea, am mai primit un dosar cu șină (SIC!), în care erau doar două pagini, o brățară cu un cod de bare și… un pliant cu verde. Am zis că e harta spitalului, sau ceva. Minte creață, deh! Nu râdeți de mine, da? Însă, ”harta” era, de fapt… MENIUL săptămânii. Da, meniu, ca ăla de la restaurant. Doar că, pe ăsta, nu scria prețul preparatelor.
Cu toate astea am mers la etajul 5, unde mi-am anunțat prezența și, coform instrcțiunilor de la recepție, am predat doar dosarul cu șină. Mi s-a spus să aștept pe unul dintre scaunele de pe hol. Și… am așteptat. Din nou. ”Decât” până pe la 10.30. Nemâncată. Nicio problemă, m-am gândit, aveam de unde să dau jos. Până la 10.30, am fost ”deranjată” doar de două ori. O dată când mi s-a luat tensiunea. A doua oară, când a venit o fată simpatică la mine, cu o tabletă în mână și m-a întrebat ce aș dori să mănânc în cele 2-3 zile de spitalizare.
- Ce e de mâncare de la spital, răspund eu, inocentă, gândindu-mă că e doar un fel de mâncare, nu nșpe variante, ca la hotel.
- Păi, nu v-ați uitat pe Speisekarte? Acolo aveți meniul săptămânii, zice ea pe un ton firesc. Și, iaca, așa se făcu lumină în sat! Așa am aflat eu ce era cu acel pliant. Altfel, nici prin cap nu-mi trecuse să-l frunzăresc.
- Ăăăăă…, a fost tot ce am putut să îi răspund, dându-mi seama cât de… am fost la faza asta.
- Nu-i nimic. Haideți că vă ajut eu acum Ce vă place să mâncaț la micul dejun? Vreți ceai, cafea, mezeluri, pâine prăjită…
Și înșiră ea tot felul de termeni, ba în germană, ba în engleză, ba îmi arată poze pe Google, să mă lumineze. Ce să zic, într-un final am ales meniul. Eu, mai în scârbă, așa, gândindu-mă că mâncarea de spital e chiar bleah… Băi nene, dar nu! Deloc! Chiar a fost yummy.
Rabdă, rabdă, Cristino, că ai de unde da jos!
Bun. Ziceam ceva de ora 10.30. La ora asta a venit o doamnă la mine să îmi spună că trebuie să mă schimb, că mă bagă pe salon, apoi merg la operație. Eu, cu gândul să-mi iau pijamaua mea cea nouă, roșie cu buline albe. Dar, nope, mi-a dat direct cămașa aia de noapte al naibii de sexi. Eh, și până la ora 13 am stat în salon. Mi s-a spus doar că medicul s-a lungit la o operație complicată, că mai e o persoană în fața mea, cu ceva simplu, apoi urmez eu.
Nu ar fi fost așa mare jale așteptarea asta. Dar, deja, de foame, vedeam doar pui la rotisor în fața ochilor. Cum clipeam, cum vedeam că iese aburul din interlocutorul meu. M-am îmbărbătat la gândul că nu strică puțin post negru. Că doar am de unde da jos. Doar ați văzut pe Facebook ce de fotografii am pus cu dulciurile de p-aici. Ce, credea cineva că doar le fac poze și nu le îngurgitez? Nooo, cum să fac așa o imprudență?! Așa că mi-am alinat suferința cu gândul că voi ieși fotomodel din spital la cât am făcut foamea.
Pe la ora 15 deja mă apucaseră nervii. Mă țin de rochie la spate și merg legănat până la recepție, să întreb dacă nu cumva au uitat de mine. După două telefoane, fata de acolo îmi zice că a lămurit-o: și a doua intervenție a fost foarte complicată. Așa că doctorul a zis că e mai bine să mă opereze a doua zi.
MOR DE FOAME!
Cum recepția era lângă camera doamnelor care aduceau mâncarea, am privit lung și, cu voce tremurândă, i-am zis tinerei de la recepție:
- Mor de foame!
- Știți, mai e ceva până la cină și nu cred că a rămas ceva de la masa de prânz.
- Nici măcar o chiflă?
- Haideți că văd ce pot să fac.
În nici cinci minute, vine în salon cu o farfurie cu vreo trei chifle, cuburi de brânză topită, câteva felii de un fel de salam Victoria, unt gem și ceai. Resturi de la micul dejun. Habar nu aveți cât de delicioase au putut fi!
Asta a fost prima zi. A doua zi, pe la ora 10-11, eram ”plimbată” cu patul, spre sala de operație. Practic, am fost transportată cu patul în care am dormit. Mi-au vorbit în engleză de la infirmier, până la cele trei anesteziste și, din nou, infirmier. Pe doctor nu am apucat să îl salut. Că el a venit la mine când, deja, dormeam 🙂 Anestezistele, toate tinere. De fapt, mai toți de acolo erau tineri, până în 30 de ani. Câteva asistente de pe salon și doamnele cu mâncarea păreau trecute de 50.
Nu-mi mai amintesc nimic după ce mi-au pus anestezistele masca pe față și mi-au zis să nu mă sperii dacă mă voi simți, brusc, foarte amețită. Se învârtea totul al naibii de tare cu mine, îmi exploda capul și când să încep să mă vait ca o fricoasă, s-a stins lumina. Adormisem.
Am primit cadou la reanimare
Când m-am trezit, îmi amintesc că o voce de bărbat mi-a zis, în germană: ”Gata, doamna Ologeanu. S-a terminat operația, sunteți bine”. Eu mă pipăi, constat că sunt goală-goluță, camera se învârtea în continuare, apoi încep să tremur.
- Mi-e frig și nu pot să respir, m-am trezit eu că zic în germană și în engleză.
Omul mi-a adus niște tunuri de căldură. Apoi a tot verificat niște aparate și-mi zice:
- Cum nu puteți respira? Aici totul arată bine pe ecran.
- Am nasul înfundat și picăturile mele sunt în salon. Nu aveți aici, cumva, picături de nas?, îl întreb eu, de parcă eram la farmacie, nu la Urologie, la reanimare.
După câteva secunde, apare omul cu niște picături:
- Am reușit să fur asta de la colegi. Vedeți dacă sunt bune. Vă mai e frig? Sau e prea cald?
- Niciodată prea cald. Eu sunt ca o șopârlă, încerc eu să glumesc.
La câțiva pași de mine, în ceață, mai văd un pat cu un alt pacient. Se ridică omul, își ia o sacoșă, se schimbă de pijamale, spune ”Auf wiedersehen” și pleacă. ”E nah, nu s-or aștepta să fac și eu așa!”, mă gândeam eu. Gândul îmi e întrerupt de aceeași voce masculină care m-a trezit:
- Și, cum se simte șopârla? Puteți respira?
- Foarte bine. Să îmi scrieți și mie, vă rog, pe un post it, cum se numesc picăturile. Că am tot căutat pe aici unele care să aibă efect rapid, să nu mai mă rog de cei din România să-mi trimită de acolo pe cele cu care m-am obișnuit de acasă și care am văzut că aici nu se găsesc.
- Vi le fac cadou. Băgați-le sub pernă bine, să nu le pierdeți pe drum.
Băiat drăguț, nu?
Pentru că am fost cuminte după biopsie și nu au apărut complicații, a doua zi, după vizita medicală de la ora 8, mi-au zis că pot pleca acasă. Cât am stat în salon, am putut să observ unele lucruri, să le analizez și să le compar cu ultima mea experiență spitalicească din România, din martie 2020. Cum e pe plaiurile mioritice, cred că știe cam tot românul, nu?
Ce am observat în spitalul nemțesc
- Fiecare noptieră este dotată cu un aparat ce-ți permite să te uiți la TV au să asculți radio, sistem ce funcționează doar cu căști

- Pe lateralul dulapului era un compartiment cu diverse pentru asistente: pansament, fașe, scutece pentru adulți, cearceaf impermeabil, absorbante pentru incontineță urinară, plasturi…
- Paturile au o telecomandă prin care poți ridica mai mult sau culca spătarul

- Pe hol există, la discreție, plicuri de tot soiul de ceaiuri și recipiente cu apă fierbinte
- Fiecare cameră cu două paturi are propria baie, cu duș, cu dulap pentru obiectele personale de igienă
- Pe suportul de perfuzii atașat patului există o telecomandă prin care poți chema asistenta în caz că ai nevoie de ceva. De orice. Chiar și apă sau ceai. Trimite ea pe cineva de la bucătărie să îți aducă

- Mâncarea îți este adusă la pat, cu tacâmuri de unică folosință, cu cană și carafă proprie cu apă. Pentru că eu beau ceai mult, mi s-a adus o cană imensă ce a păstrat apa fierbinte până la ultima picătură
- Pe unul dinte pereți este ascuns un dulap mare pentru hainele și bagajele pacienților
- În baie, la chiuvetă, există dozator de săpun și unul cu dezinfectant. Dezinfectant era și la ieșirea din baie, și pe masa de la geam
- Paturile neocupate sunt înfoliate. Sigilate, cum ar veni. Folia de protecție se rupe doar când vine pacientul

- În spital este extrem extrem de curat
- Mi s-a spus că nu e ok să merg eu până la bucătărie să duc farfuriile goale și carafele, chiar dacă m-am lungit mai mult cu mâncatul
- Pe holul spitalului, pe pereți, erau tot felul de desene pe teme medicale, desene ce păreau a fi capodoperele unor copii. Probabil a fost un proiect la vreo școală
- Dacă nu poți să te speli singură, chemi asistenta și te ajută cu mare drag, nu în silă, nu după ce îi strecori ceva în buzunar. Cel puțin așa am văzut la colega mea de cameră
- Medicul vine doar dimineața, însoțit, firește, de învățăcei. În cazul în care nu are operație și își trimite adjunctul pe salon. În rest, comunicarea se face cu asistentele. Ele sunt cele care îți dau medicamentele, care te oblojesc, pe care le întrebi una-alta.
Așteptare, lungă așteptare
La externare, am vorbit cu aceeași doamnă cu care am vorbit și la întâlnirea despre care am scris în articolul precedent. Tot cu ea am vorbit și după operație, la prima vizită medicală. Am înțeles că era mâna dreaptă a doctorului care m-a operat. Mi-a dat ultimele informații legate de biopsie, mi-a spus ce să fac acasă și ce nu și să aștept rezultatul. În maximum trei săptămâni spitalul îmi va trimite acasă o scrisoare cu rezultatul și pașii ce ar trebui urmați în cazul în care biopsia indică existența unui cancer.
Eh, și am tot așteptat. De pe 20 mai, am tooot așteptat. Au trecut cele trei săptămâni și nimic. După o lună peste termenul limită, sun în centrală, la spital. Mi s-a spus să mai aștept. După alte vreo 10 zile sun din nou. Domnul care mi-a răspuns a zis că trebuie să merg la urolog.
- Cum să merg la urolog, dacă nu am rezultatul biopsiei?
- Păi la cine e rezultatul?
- La spital. Nu l-am primit nici acum!
- Aaaa, păi nu aici trebuie să sunați. Vă dau alt număr de telefon, dar nu cred că mai răspunde cineva la ora asta. Încercați, totuși. Cereți la secția de urologie și vorbiți acolo.
O semnătură, doar o semnătură, mama ei de viață!
Nu mi-a răspuns nimeni. Nici a doua zi. Intru pe net și caut direct ”contact urologie Uniklinik Ulm”. Și găsesc un număr direct la asistenta care mi-a luat datele prima și prima dată, când am mers la discuția preliminară. Îi spun toată tărășenia, răspund la un milion de întrebări personale ca să se convingă femeie că sunt chiar eu, apoi, ea, foarte zen:
- A, păi avem rezultatul, doamna OloGHENAU. (e mai ușor pentru nemți să-mi pronunțe numele astfel) Doar că îi lipsește o semnătură. Vi-l trimitem după ce avem semnătura.
- Ah, nu, eu nu mai pot aștepta! Mâine am o consultație online cu un medic urolog din România și trebuie să am rezultatul. Mi-l puteți da pe e-mail?
- Cum să nu. Doar să-mi confirmați adresa.
Și, uite așa, am primit eu rezultatul biopsiei mele, fără să mai fie nevoie și de a doua semnătură. Deci, da, și aici e cu birocrație. Am stat cu ochii pe e-mail ca pe butelie. La nici două minute, a sosit pdf-ul vieții.
Mi-a fost cam frică să citesc rezultatul
Gândul că ar fi un rezultat pozitiv, că aș putea avea cancer… nu pot să descriu în cuvinte ce am simțit. Am în jurul meu oameni care au luptat și luptă cu cancerul. Le-am urmărit mereu pe două dintre apropiatele mele, care au tot scris pe Facebook jurnale de luptă cu cancerul. Mereu le-am admirat pentru optimismul lor. Pentru că au ales să nu abandoneze. Pentru că nu au renunțat să își mai facă planuri. Numai ele și ai lor știu cât de grea e o astfel de luptă. Eu, ca ”spectator” m-am îngrozit. Dar să fiu și eu printre cei afectați de cancer… Nu știu dacă aș fi fost la fel de puternică precum sunt oamenii din jurul meu pe care îi știu și îi apreciez pentru cum au făcut față situației. Am căutat să îmi umplu mintea cu tot felul de alte gânduri. Mi-am făcut planuri ca și cum nimic nu s-a întâmplat. Mi-am văzut de școală. M-am ciondănit cu copilul, cu consortul… practic, am făcut totul ca de obicei. Am încercat să nu las să se vadă tumultul meu. Gândul că acum sunt ok, acum mă târăsc, pentru ca, la un moment dat, să nu mai fiu… Știu că mintea e cel mai mare dușman al omului suferind. La fel cum e și mila pe care o observi în ochii celor din jur. Să treci prin cancer, să îți păstrzi zâmbetul, gândurile limpezi și să-ți faci planuri când ai un verdict atât de crunt… nu e deloc ușor. Deloc. Din fericire, biopsia mea a infirmat existența unui cancer.
Mi-am dorit să fiu ca ei, ca oamenii ăia mișto
La un moment dat, în cariera mea de jurnalist, am tot făcut interviuri cu Leo Iorga, fostul rocker din trupa Compact. În ultimii ani a suferit de cancer. Îmi vorbea cu seninătate, și acceptare despre afecțiunea sa. Deloc cu ranchiună, amărăciune sau autocompătimire. ”Și ce vrei să fac, Cristina? Dacă mă amărăsc, crezi că îmi trece? Cancerul e o chestie cu care trebuie să te obișnuiești să trăiești, atunci cât îl ai. Să trăiești cât mai poți și să te bucuri de fiecare zi”. Asta îmi spunea omul cu o seninătate-n voce, de parcă îmi vorbea… știu și eu, de cel mai banal lucru de pe planetă.
Cât am așteptat rezultatul biopsiei, m-am gândit numai la el și la fetele pe care le știu personal că duc lupta asta. Și mi-am spus, ca o mantră, ”Dă Doamne să fiu la fel ca ele, să am ceva din puterea lor și să nu o iau razna”. Nu cred că există om pe lumea asta care să nu se sperie la gândul că ar avea cancer sau vreo altă boală gravă. Și, pe lângă războiul cu propriile gânduri, mai ai de luptat și pentru cei apropiați. Care și ei sunt puși la pământ de suferința ta. Important e să ai oameni minunați alături, iar eu am găsit destui îngeri salvatori aici, slavă Domnului.
Eu îți mulțumesc frumos că ai intrat pe blog și te mai aștept cu drag. Mă poți urmări și pe FACEBOOK, pe INSTAGRAM, dar și pe YOUTUBE (unde te aștept să dai Subscribe).
Te poți abona la NEWSLETTER și vei primi, ocazional, un e-mail de la mine cu o parte dintre articolele publicate.
