invatatoarea-mirela-barcan1

În această clasă se intră doar cu zâmbetul pe buze și poftă de joacă. Se întâmplă într-o școală din România

Vă imaginați cum ar fi ca toți copiii să intre la ore cu zâmbetul pe buze și să și-l păstreze pe durata întregului program? Ei bine, asta se întâmplă într-o școală din România, la o școală de stat din Focșani. Mai exact, la Școala Gimnazială “Ion Basgan”, acolo unde, la una dintre clasele de-a patra, la catedră stă doamna învățătoare Mirela Barcan.

Dascăl minunat”, ”devotament”, ”dăruire”, ”super idei”, ”ne învățați și pe noi?”, ”pot să fur ideea dumneavoastră” – acestea sunt doar câteva dintre comentariile pe care învățătoarea Mirela Barcan le primește de la cei care îi văd postările pe Facebook. De altfel, și eu tot pe această rețea de socializare am descoperit-o. Privind imaginile pe care le postează de la clasa domniei sale, citind descrierile atât de detaliate ale activităților de la ore, mărturisesc că am simțit o urmă de regret și de… invidie. Regret și invide, pentru că mi-aș fi dorit să fi avut și eu un așa dascăl, când am început școala. Regret că astfel de dascăli nu reprezintă majoritatea în actualul sistem românesc de educație. Ce mă bucură, însă, este faptul că am descoperit că postările pe teme educaționale ale învățătoarei Mirela Barcan sunt sursă de inspirație atât pentru părinți, cât și pentru alți profesori.

invatatoarea-mirela-barcan

Pentru că mi-au plăcut foarte tare activitățile sale, interacțiunea cu elevii săi, modul în care a ales să își ghideze elevii pe lungul drum al învățării, mi-am dorit foarte mult ca învățătoarea Mirela Barcan să facă parte din ”galeria” dascălilor despre care scriu cu atâta drag în campania #ProfesorPentruViitor.

Despre activitatea profesională a învățătoarei Mirela Barcan sunt atât de multe lucruri de spus! C.V.-ul domniei sale are 17 (!) pagini. Este și firesc, zic eu, având în vedere că are peste 30 de ani de când lucrează la catedră.

De mai bine de 20 de ani nu mai folosește metoda clasică de așezare în bănci pe trei rânduri. Și nici predarea ”tradițională”. Pentru învățătoarea de la Focșani, nu cantitatea de informații învățate de elevi contează, ci PROCESUL învățării, CUM învață.

29 de ani a predat la Galați, unde, de alftel, a fost și inspector școlar. Din 2014 s-a mutat la Școala Gimnazială “Ion Basgan”, din Focșani. Învățătoarea Mirela Barcan nu se rezumă doar la activitatea sa la clasă, ci este dornică să dea mai departe din ceea ce știe. Din acest motiv, a lucrat și încă mai lucrează ca formator și mentor de dezvoltare profesională. A fost o bună perioadă de timp metodist și inspector școlar, evaluator extern și consilier privind asigurarea calității în educație. Iată doar o foarte foarte mică parte din informațiile din CV-ul doamnei învățătoare:

  • Formator de competenţe profesionale în cadrul proiectului Phare „Profesorul 2000+”
  • Expert evaluator/ coordonator echipă evaluatori în cadrul proiectului „Dezvoltarea sistemului naţional de management şi asigurare a calităţii în învăţământul preuniversitar”
  • Formator naţional – expert pe termen scurt în cadrul proiectului „Organizarea interdisciplinară a ofertelor de învăţare pentru formarea competenţelor cheie la şcolarii din clasele I-IV” – program de formare continuă de tip “blended learning” pentru cadrele didactice din învăţământul primar
  • Expert evaluator/ coordonator echipă evaluatori în cadrul proiectului „Educaţie de calitate în şcolile din mediul rural”
  • Mentor de dezvoltare profesională în cadrul ”Proiectul pentru Învăţământ Rural”, ”Programului de dezvoltare profesională a cadrelor didactice prin activităţi de mentorat”, ”Proiectul pentru Reforma Educaţiei Timpurii”.

După o așa introducere lungă, cred că e vremea să vă invit să citiți interviul și să o cunoașteți mai bine pe învățătoarea Mirela Barcan.

Primul lucru pe care l-am observat la clasa dv este modul în care sunt așezate băncile. De ce ați renunțat la varianta clasică: trei rânduri de bănci, în șir indian?

În anii ’90, la școala din Galați, unde am fost învățătoare 29 de ani, am înlocuit băncile cu pupitre individuale. Așa am gândit că e mai eficient pentru relațiile care se stabilesc în clasă. De mai bine de 20 de ani nu mai folosesc varianta “tradițională” de așezare a mobilierului – cea pe 3 rânduri, în care elevii sunt nevoiți să stea cu ochii în ceafa colegului din față. Pentru mine, ca învățător, este foarte important PROCESUL pe care îl parcurg elevii mei pentru realizarea unui PRODUS al învățării. În funcție de activitățile proiectate am organizat și mobilerul: în grupuri mici, în careu, față în față etc. Experiența mi-a demonstrat faptul că elevii își doresc și au nevoie de interacțiune. Discută în grupuri mici sau în perechi, se consultă, se ajută, se evaluează reciproc.

Un alt aspect important: în clasa noastră nu poziția tablelor este cea mai importantă. Spun asta pentru că mulți profesori din sistemul românesc sunt încă dependenți de așezarea tradițională și consideră că băncile sau pupitrele trebuie să fie orientate fix spre tablă. În clasa noastră, tablele (avem 4, toate magnetice) sunt folosite și pentru a scrie ce e de scris, dar și pentru proiecție, pentru afișarea produselor din activitățile elevilor etc. Am așezat două în fața clasei și două pe peretele lateral. În momentul de față, cele laterale sunt folosite exclusiv pentru afișarea lucrărilor – aspect de care răspund elevii, prin rotație, încă din clasa pregătitoare.

Afișăm teme individuale și de grup, realizate în cele 3-4 săptămâni – cât durează o unitate tematică. Când nu mai încap pe table, afișăm pe pereții clasei. Când nu mai încap pe pereții clasei (sau când lucrăm postere mari, pe hârtie plotter, de 5-6 metri), afișăm lucrările pe holul școlii.

Revenind la întrebarea dumneavoastră: ca să realizezi în condiții optime o lucrare de 5-6 metri, ai nevoie de spațiu, nu? Atunci așezăm mesele față în față, unite și întindem foaia pentru proiectele colaborative.

La clasa dumneavoastră, am văzut că elevii au un salut al lor. De unde v-a venit ideea și ce semnifică această formă de salut?

Povestea salutului “altfel” a început cu mulți ani în urmă, pe vremea când eram animator socio-educativ în tabere școlare. Copiii veneau și plecau, noi, animatorii, rămâneam săptămână după săptămână. Am înțeles atunci un lucru esențial pentru activitatea mea de învățător:

Copiii vor să te vadă zâmbind, vor să preia de la tine o stare bună, vor să se simtă confortabil în activitățile pe care le desfășoară împreună cu adulții. Pentru copii nu e interesant cu ce probleme te confrunți tu, adultul. Nu e treaba lui să știe ce povară te apasă la un moment dat.

De atunci, pe ușa clasei mele, a apărut următorul mesaj: “Bine ați venit! Vă invităm să intrați doar cu zâmbetul pe buze!“. Mesajul este adresat oricui intră în clasa noastră: elevi, părinți, personalul școlii etc. Și, în primul rând, mie. Să-mi amintesc mereu.

De-a lungul timpului ne-am salutat în fel și chip. “Cea mai cea” variantă rămâne “îmbrățișarea de grup“, practicată în mod spontan: în momente de bucurie, în clipe de tristețe, la aniversări și onomastici, când suntem entuziaști și mândri de noi, când vrem să felicităm pe cineva pentru un lucru bine făcut… Fiind clasa a IV-a, copiii au preluat “responsabilitatea” salutului de dimineață, în ziua în care sunt “elevi de serviciu”, și îi întâmpină ei pe colegii lor, dar și pe mine. Mai nou, aplicăm variante diferite de salut, pe placul școlarilor mei și propuse chiar de ei. Am văzut de curând un video pe pagina colegei Consuela Colțan, mi-a plăcut, le-am arătat elevilor mei, iar ei au pus în practică imediat variante… originale.

Salutul este o rutină frumoasă, parte a întâlnirii de dimineață. Pentru noi, “întâlnirea” este activitatea fără de care nimic nu funcționează.

Am adus-o cu mine din Step by step, dar cred că – într-un fel sau altul – am practicat-o dintotdeauna. În liceu am avut o profesoară pe care am iubit-o mult pentru felul în care începea fiecare oră de ”Metodica predării limbii și literaturii române”. Așteptam cu nerăbdare momentul acela magic, de la începutul fiecărei ore, când intra în clasă și realiza ”captarea atenției”. O făcea atât de natural, încât eu, în naivitatea mea de atunci, credeam că o face spontan, că e ceva care vine de la sine. Mai târziu ne-a spus și am înțeles cât de ”studiată” era fiecare ”captare a atenției”. Am înțeles atunci cât de important e să duci cunoștințe în clasă, dar cât de important este să duci emoții și gânduri bune elevilor tăi.

Pentru a identifica stările pe care copiii le au atunci când vin sau pleacă la/ de la şcoală, îi rog să bifeze pe o fişă colectivă ceea ce îi caracterizează în acel moment. Dimineaţa e momentul prielnic pentru un astfel de exerciţiu şi, după “inventarierea” stărilor, facem un joc de energizare. Dacă aplic exerciţiul la sfârşitul zilei de şcoală, rezultatul e un feedback grozav pentru mine şi ştiu ce am de făcut a doua zi pentru a menţine ritmul (dacă reacţiile sunt pozitive!) sau pentru a ameliora… aspectele vulnerabile din activitatea mea.

Una dintre activitățile postate pe Facebook mi-a atras atenția în mod deosebit. Este vorba despre cea cu ”Haplea”. Povestiți-mi despre ea, vă rog.

Ziua de luni e mai simpatică de când avem în orar JOC ȘI MIȘCARE. Adică… din septembrie, 2017. Nu că nu ne-am fi jucat/ mișcat și până atunci…
Unele dintre jocurile pe care le practicăm sunt folosite ca momente recreative, dar și de învățare, în timpul altor ore (limba și literatura română, matematică, științe, istorie, geografie). De regulă nu mutăm mobilierul, iar materialele folosite sunt la îndemână imediat sau chiar nu au nevoie de resurse materiale pentru a fi desfășurate. Vă dau un exemplu: R.A.I. –  Răspunde – Aruncă – Întreabă – este o tehnică de învățare activă. O folosim cu succes la aproape orice disciplină de studiu și presupune formularea de întrebări și răspunsuri care demonstrează înțelegerea unui text citit. Cea mai recentă aplicare a fost cea care a pornit de la textul “Charlie și fabrica de ciocolată“.

Le cer elevilor să construiască “întrebări istețe” pe baza textului. Formăm un cerc în jurul băncilor, luăm mingea “Eu pot” (și mingea asta are povestea ei…). Cine începe “jocul”, numește un coleg, îi aruncă mingea și îi adresează o întrebare. Dacă răspunsul este corect, jocul continuă. Un obiectiv important este să implic toți copiii în activitate. Chiar dacă răspund greșit, folosim greșeala ca pe un context de învățare: reluăm întrebarea, cerem sprijin, căutăm informațiile în manual sau în alte resurse etc. Activitatea e folosită cu succes de fiecare dată și reprezintă un mod prietenos de a actualiza diverse cunoștințe. Și încă ceva:

Mereu am considerat că elevului trebuie să-i fie încurajată curiozitatea, să-l învăț să formuleze “întrebări deștepte”, nu doar să aștepte întrebările profesorului.

Pentru alte jocuri ne organizăm astfel: mutăm mobilierul spre părțile laterale ale clasei, organizăm materialele necesare și echipele. Dacă la începutul clasei a III-a, mutarea mobilierului dura 2 minute la început și încă două la sfârșitul orei, acum, în clasa a IV-a, ne încadrăm fix în 20 de secunde la început și tot atâtea la final de oră. Materialele sunt cumpărate (vezi parașuta-curcubeu, de ex.) sau confecționate de mine și de prieteni.

“Haplea” este un joc inventat de mine – tot pe vremea când eram animator în tabere. Am trasat pe carton duplex o figură cu gura larg deschisă. Copiii, rând pe rând, țin planșa, ca pe un panou de aruncare la țintă. Un coleg din echipa lor aruncă în gura lui Haplea mingi ușoare, de ping-pong, mingi mai mari (din acelea de piscină) sau chiar cocoloașe făcute din hârtie și întărite cu bandă scotch. Jocul dezvoltă coordonarea ochi – mână, spiritul de echipă, încrederea în ceilalți.

Cred cu tărie că, pentru a-i provoca pe copii la joc, e nevoie doar de dorință și de creativitate, pentru a valorifica resurse la îndemână, materiale reciclabile sau unele de care “te lovești” prin sertare și dulapuri.

Am folosit resurse ieftine: foi de hârtie, benzi de cauciuc, fire de lână din care am făcut șnururi, pahare de plastic, peturi etc. Am folosit și resurse pe care le-am cumpărat. De unde bani?! Am înființat împreună cu părinții o asociație și procurăm astfel materiale, cărți, echipamente.

Am observat că țineți un ”jurnal” al clasei. Povestiți-mi despre el, vă rog.

La începutul clasei pregătitoare am constatat că majoritatea părinților utilizează Facebook. Ne-am pus de acord – părinți și învățător – să avem o comunicare cât mai eficientă, știut fiind faptul că, la 6 ani, copiii tind să răspundă foarte laconic la întrebarea “Cum a fost azi la școală?”.

ORGANIZAREA și MANAGEMENTUL TIMPULUI au un rol fundamental pentru reușita personală, drept pentru care, în clasa mea, sunt abilități de viață care se dezvoltă încă din prima săptămână de școală. Am gândit soluțiile cele mai eficiente de comunicare și, dincolo de panoul de afișaj, carnetul de corespondență, telefon etc. – am înființat pe facebook un grup foarte dinamic al clasei, deschis exclusiv părinților.

În fiecare zi am alocat timp pentru a elabora agenda zilei și pentru a încărca pe grup fotografii de la activități, oferind copiilor și părinților contexte reale de comunicare în familie. La finalul fiecărei săptămâni am realizat albume cu imagini și am scris jurnalele la care vă referiți. Să ne înțelegem: nu m-a obligat nimeni să fac așa prin fișa postului J . Pur și simplu îmi place să construiesc un demers logic în munca mea și am nevoie de o structură clară. Așa lucrez eu.

Părinții au văzut/ au înțeles/ au întrebat/ au propus/ au analizat/ au sprijinit pas cu pas demersul nostru, de la distanță. Au vorbit mai mult și mai bine cu proprii copii și feedback-ul pe care l-am primit a fost mereu unul încurajator.

În clasa pregătitoare am postat multe dintre albumele și jurnalele realizate cu clasa mea pe diverse grupuri profesionale (de învățători), dar și pe pagina personală, și am observat că reacțiile colegilor au fost pozitive. În anii următori am realizat jurnale pentru unitățile tematice studiate. Am fost mentor sau formator, de-a lungul anilor, în diverse programe de formare continuă, și mulți colegi – educatoare, învățători, profesori – cu care colaborez și acum, au încredere în onestitatea cu care le-am spus ce și cum putem face pentru a ne îmbunătăți activitatea profesională. Îmi place să împărtășesc din activitățile mele, mă bucur când găsesc, la rândul meu, idei interesante și consider că unele grupuri profesionale de pe Facebook sunt adevărate “cancelarii virtuale” și “comisii metodice” eficiente.

Aceasta a fost prima parte a interviului cu învățătoarea Mirela Barcan. În cea de-a doua parte, veți putea citi despre schimbările din sistemul de educație, despre atmosfera din CANCELARIE, temele altfel, activitățile școlare în… afara școlii și despre multe altele.

  • Pentru toate lucrurile frumoase pe care le face la clasă, pentru faptul că pune atât de mult suflet în relația cu elevii săi și pentru că a demonstrat că școala poate fi și altfel, pot spune că doamna învățătoare Mirela Barcan este un #ProfesorPentruViitor.
Eu îți mulțumesc frumos că ai intrat pe blog și te mai aștept cu drag. Mă poți urmări și pe FACEBOOKpe INSTAGRAMdar și pe YOUTUBE (unde te aștept să dai Subscribe).
Te poți abona la NEWSLETTER și vei primi, o dată pe lună, un e-mail de la mine cu o parte dintre articolele publicate.

Join 13,528 other subscribers

One Comment

  1. Acum niște ani am văzut o poza a doamnei Barcan cu catedra plina de cărți în loc de flori în prima zi de școală. Atunci am realizat ca e un om special și ca ceea ce doar visam sa aplic nu e departe de realitate. Depinde doar de noi sa schimbam lucrurile.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Close
Scroll Up
%d bloggers like this: