Am promis, am promis. Sâmbătă am fost din nou la Cinema Patria să-i vedem pe actorii Teatrului Municipal Ariel din Râmnicu Vâlcea în acţiune. După ce ne-au cucerit cu ”Pinocchio”, am mers să ne convingem dacă sunt sau nu la fel de buni şi în piesa ”Cenuşăreasa”. Şi au fost la înălţime.
De data aceasta ne-au surprins nu prin efectele de lumini, ca la ”Pinocchio”, ci prin muzică şi dans, căci pe aceste elemente au pus accentul în ”Cenuşăreasa”. Şi costumele au fost pe măsură. Ba chiar mi-au dat ocazia să mă transform ad-hoc într-un critic de modă pentru fii-mea.
Adică, i-am comentat, la cerere, fiecare rochiţă, fiecare pantof, fiecare pălărie, pană, volănaş, fundiţă… Costumele au fost viu colorate şi interesante. La fel de interesantă a fost şi coloana sonoră. Şi aici nu mă refer la cântecele interpretate de actori, ci la muzica pe care au folosit-o pentru finalul piesei, când personajele dansau de bucurie că prinţul şi-a găsit soaţă. Când fericitul prinţ a dat ordin menestrelilor să cânte menuet… surpriză: urechile noastre au auzit o piesă din secolul XXI… Şi, iar surpriză: personajele îmbrăcate a la 1600 şi ceva dansau de mama focului ca zvăpăiaţii de la MTV. Mie, personal, mi-a plăcut ideea, iar cei mici s-au amuzat teribil.
Dacă la Pinocchio Alexia era hipnotizată, de data aceasta nu a mai fost atât de interesată. Asta până să apară ”Pinsu” (în trad. ”Prinţul”) în peisaj. Pentru ca, atunci când el a dispărut, să mă întrebe de N ori ”Unde e Pinsu? Când vine Pinsu?”. ”Hopa, mi-am zis, ne-am amorezat la prima vedere!”. Deja ştiam cu cine va dori să se pozeze la finalul piesei. Dar nu, Alexia nu a vrut să facă fotografii cu Pinsu. Abia-abia a vrut cu Cenuşăreasa.
În schimb nu s-a sfiit să se apropie de una dintre surorile vitrege (care era nimeni alta decât actriţa care l-a interpretat pe Pinocchio cu o săptămână în urmă). Alexia a avut ocazia să stea singură faţă în faţă cu ”Pinsu”, fără alţi copii care să o dea din drumul lor, fără alte personaje de poveste. Dar fata mea a păstrat distanţa. Nici măcar când Pinsu i-a întins, galant, mâna nu a vrut să se apropie de el. De ce? Abia acasă mi-a spus: ”Nu a vut vine a mine, a pecat cu Tunuleasa”. S-a înţeles? ”Nu a vrut să vină la mine, a plecat cu Cenuşăreasa”. Pam-pam!
La un aşa răspuns… nu mai ştiu ce să spun. Doar că merită să mergeţi la spectacolele actorilor Teatrului Municipal Ariel din Râmnicu Vâlcea. Sunt buni şi tare răbdători. Stau la poză cu fiecare copil care vine şi trage de ei. Şi, credeţi-mă, e un adevărat vacarm, un adevărat război pe scenă, când copiii se îngrămădesc, se calcă în picioare pentru o poză alături de personajele de basm.
