Fericirea de o oră

Duminică m-am convins încă o dată că nu greşesc deloc atunci când dau din coate şi fac pe naiba-n patru, chiar şi cu riscul de a întârzia considerabil la serviciu, doar pentru a avea parte de o oră de fericire. De fericire în stare pură.

Ăsta e efectul spectacolelor Zurli la care merg de doi ani încoace. Fericire pură pentru copilul meu, fascinat, hipnotizat, încântat de tot ceea ce se întâmplă pe scenă. Fericire pură şi pentru mine, căci o oră în sala de spectacol face cât o mie de şedinţe de terapie sau de yoga ori de mai ştiu eu ce mecanism şi incantaţie aducătoare de linişte sufletească. Nu sunt cuvinte mari, aruncate aşa, de dragul de a mă afla în treabă sau de dragul de a ridica în slăvi pe cineva. Nu-mi stă în fire să pup în fund, iar asta mi-a adus destule belele de-a lungul timpului.

Cum ziceam, am ajuns să tânjesc după spectacolele Zurli nu ştiu dacă la fel de mult sau poate mai mult decât fii-mea. Psihologii ar sări repede cu ipoteze cum că am avut o copilărie nefericită şi mi-o trăiesc acum prin fii-mea. Aşa o fi, dar eu mai am o altă teorie: nu am încetat să fiu copil. Cel puţin asta vreau să cred despre mine, care mă bucur asemeni celor mici la spectacolele ”zurlii”. Nu ai cum să nu redevii copil după ce i-ai văzut de atâtea ori. N-ai cum să rămâi un adult rigid, crispat, care, de cum a crescut, de cum a intrat în ”tagma oamenilor mari şi responsabili”, a încuiat copilul din el în cel mai înalt turn al castelului şi a ferecat uşa bine-bine. Dacă ar fi după mine, aş aduce mai des la spectacolele Zurli părinţii care au uitat să fie copii. În primul rând pentru binele odraslelor lor, apoi şi pentru sufletul lor, de adulţi care se ţin băţoşi doar pentru că e o prostie să te porţi ca un copil odată trecut în tabăra oamenilor mari şi responsabili.

Decât să dea o poală de bani psihologilor care să le spună de ce sunt nefericiţi, mai bine ar încerca ”terapia Zurli”, căci la spectacolele lor găseşti fericire ”en gros”, cum se spune. Oamenii ăştia de la Zurli mă fac să lăcrimez aproape de fiecare dată când îi văd jucând. De fericire că îmi văd copilul în extaz, că o văd pe Alexia cum trăieşte la intensitate maximă fiecare secundă din spectacol, cum râde, cum se bucură, cum ridică timid mâna, la indicaţiile Mirelei, cum se ascunde atunci când se simte cu musca pe căciulă sau când apare Tura Vura.

Nu am cel mai extrovertit copil, nu cântă şi nu dansează la unison cu ceilalţi din sală. O face acasă, când doar eu şi tati suntem publicul ei. O face des, căci îi place să se joace de-a Zurli. Ne pune să o aplaudăm, se apleacă, aşa cum fac cei din Gaşca Zurli, în semn de mulţumire pentru noi, spectatorii ei şi ne apostrofează dacă încurcăm cântecele sau ordinea lor. Mai nou, după spectacolul de duminică, ”Întâmplări din lumea poveştilor”, pare că am rezolvat problema cu făcutul curăţeniei în camera ei. La fix a venit spectacolul, căci am intrat şi noi ”în rândul lumii”, cu discuţii interminabile despre de ce e bine să strângi după ce ai împrăştiat atât de multe jucării mari şi mici prin cameră că nici covorul nu se mai vede. Încă un motiv pentru care să le mulţumesc Zurliilor! Plecăm de la spectacolele lor nu doar bine dispuse, ci şi cu ceva învăţăminte pe care Alexia pe primeşte mai cu dragă inimă venind din partea personajelor ei preferate decât din a noastră, a părinţilor pisălogi. Cred că va trebui să fac o listă de ”things to fix” pe care să i-o dau Mirelei să o strecoare în spectacole şi să rezolve ea ce nouă nu ne iese…

Cu fiecare spectacol Zurli la care mergem, mă conving că oamenii ăştia au cea mai frumoasă meserie din lume, căci sunt iubiţi sincer. Cu fiecare spcectacol îi admir tot mai mult. Cu fiecare spectacol, nu încetez să îi admir pentru profesionalismul lor şi să mă minunez că sunt încă în picioare, căci ştiu că muncesc mult, al naibii de mult pentru a aduce bucurie în sufletele copiilor. Au muncit mult ca să ajungă aici, să ajungă mari făcând minuni pentru cei mici. Au crescut frumos şi mult, atât de mult, că Palatul Copiilor a devenit prea mic pentru ei. Sala Palatului este următorul pas firesc. Şi el se va întâmpla, pe 31 mai, când se va juca ”Zboară, zboară vrăjimăturică!”, un eveniment la care sunt mândră că sunt partener media. Bilete pentru 31 martie deja găsiţi la casa de bilete a Sălii Palatului, dar cu detalii voi reveni cu o postare separată.

 

2 Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Close