semne de intebare

Facem copii de dragul cui?

Am primit un mesaj de la o mămică după ce a citit aici, pe blog, despre depresie. Nu e primul mesaj primit după ce am scris prin ce am trecut eu în primele luni de ”mămiceală”. Şi, probabil, voi mai primi. Faptul că mămica respectivă s-a indentificat cu trăirile mele nu a reprezentat o noutate pentru mine. Nu sunt prima, nici ultima sau singura mamă din lume care trece prin diverse stări emoţionale după naştere. Nimic anormal. Ce mi s-a părut, însă, ciudat, a fost următoarea frază: ”eu încă nu m-am împăcat cu faptul că am un copil…. ce-i drept nu mi-am dorit-o de la început, a fost o întâmplare… iar apoi mi s-ar fi rupt sufletul să-l dezamăgesc pe soţul meu”.

Nu mi-a picat deloc bine această frază, iar cireaşa de pe tort a fost următoarea: ”aş da orice să apăs un Undo şi să revin la viaţa mea”.

Ce să zic? Ştiu că sunt femei care îşi abandonează copiii, sau care stau sub acelaşi acoperiş cu ei, dar nu le acordă nici un fel de atenţie, punându-se pe ele pe primul plan…

Sunt convinsă că, spre deosebire de mine, care, consider că stau destul de bine cu nervii şi că am o putere destul de mare de autcontrol, sunt mame care chiar trec prin faze nasoale în perioada asta de depresie postnatală. Nu zic, am avut şi am momente în care îmi vine să mă dau cu capul de pereţi, în care îmi doresc să mă bucur de câteva clipe – ore – de singurătate, linişte totală, fără plânsete, urlete şi copil agăţat de mine. Până la urmă sunt fireşti aceste dorinţe, atâta timp cât nu sunt duse la extrem.

Am zile în care Alexia, orice aş face, orice ton şi atitudine aş adopta, ea tot urlă, ţipă, se încăpăţânează, aruncă, sparge, se trânteşte pe jos şi tot arsenalul din această gamă. Şi, de cele mai multe ori, astea se întâmplă fix când sunt frântă de oboseală, când sunt plină de ”clăbuci” de la serviciu. Şi da, sunt momente în care îmi vine să-i crăp capul, să-i rup curul – cum se spune. O cert, ţip la ea, dar, de cele mai multe ori îmi muşc limba, trag aer în piept şi îmi impun să mă controlez.

Sunt secunde de furie maximă, de furie nebună, dar, instantaneu, îmi vin în minte toate acele ştiri pe care le aud zilnic cu copii bătuţi sau, mai rău, omorâţi de mame supărate că puradeii plâng şi urlă şi nu le lasă în pace. Atunci, automat, în mintea mea se cuibăreşte gândul că nu sunt ca alea, că sunt mai presus de ele, că nu sunt animal, că fata mea e doar un copil care-mi cere atenţie şi care nu ştie (încă) ce înseamnă grijile de zi cu zi şi care n-are absolut nici o vină că eu sunt obosită, nervoasă sau că, pur şi simplu, nu am chef. Copilul vrea atenţie şi face orice pentru a o obţine: de la giumbuşlucuri, la boacăne.

În ciuda tuturor momentelor neplăcute de genul celor mai sus descrise, NICIODATĂ nu mi-am pus problema că ar trebui să dau un ”Undo”, că ar trebui să-mi recapăt viaţa de dinainte. De ce? Pentru că mi-am dorit acest copil enorm enorm enorm. Pentru că toate clipele neplăcute sunt incomparabil mai neînsemnate decât momentele frumoase în care Alexia mă pupă, râde în hohote, se cuibăreşte dimineaţa sau în toiul nopţii în pat lângă noi, sau când repetă ca un papagal orice îi spunem noi, ori când ne imită vorbind la telefon, sau când ne uimeşte cu tot felul de gesturi. Numai când o aud spunându-mi ”mami tău” sau ”pup mami” mă topesc şi uit de toate acele clipe de furie nebună când îmi vine să dau cu ea de pământ.

Oricâd de supărată sunt că nu mai am timp liber ca înainte, că nu mai pot sta cu prietenii ore-n şir, că, atunci când ies la o terasă, nu mai pot lenevi într-un scaun pentru că trebuie să alerg printre mese după copil, sau că trebuie să plec fix când distracţia e în toi pentru că fata mea e plângăcioasă, obosită, plictisită. Nu zic, regret că nu mai pot face ceea ce făceam înainte, DAR toate acestea pălesc în faţa mândriei că sunt mamă, ca am un pui al meu, un suflet din sufletul meu, că, acum, cineva îmi spune mami, că mă trezeşte noaptea pentru că vrea să doarmă cu mine în pat, şi nu singură la ea în cameră. Mă enervez când intru în casă în timp ce toţi prietenii sunt afară şi se distrează. Dar distracţia alături de ei, uneori, pare neînsemnată comparativ cu clipele în care mă joc cu fii-mea şi ne alergăm prin casă, şi ne gâdilăm, şi ne jucăm de-a calu, ori de-a Dumnezeu mai ştie ce!

Detest ideea de a face copil doar de dragul cuiva. Copilul e o responsabilitate muuult prea mare pentru a-l vedea ca pe un cadou. Nu e o pisică sau un câine pe care i-l dai celui drag, iar dacă nu-ţi mai place, să renunţi la el, deşi şi nici cu abandonul animalelor nu sunt de acord.

Bine, se naşte întrebarea firească: facem copil de dragul cui?

Eu zic că în nici un caz DOAR de dragul partenerului.

Cum să-mi doresc un ”Undo” cu un aşa copil?:

11 Comments

  1. Am trecut si noi prin crize asemanatoare cu Edi; orice as fi spus, sau mai bine zis incercam sa ii explic de ce nu e bine ce face, incepea sa urle; asta dupa un an (pana atunci se enerva ca nu putea sa vorbeasca foarte bine sau ca nu poate sa faca unele lucruri). Singura modalitate a fost sa il luam in brate si sa-i distargem atentia, dar nu cu finalitate sa obtina ce voia. Am incercat (si reusit) sa ne pastram calmul si sa cautam de fiecare data solutii pentru crize. Deci verificat …. cum incercam sa-i explic ce nu e bine sa faca incepea, de parca se revolta ca nu ii dau voie. Dupa 3 ani s-a vazut un salt major spre calm, are rabdare sa ne asculte si incepe sa accepte si varianta noastra. Faza care m-a calmat pentru orice ar face si m-a facut sa ma amuz de atunci la orice lucru a fost ceva de genul … eu obosita am tipat, el m-a ascultat cu ochii mari si cand am terminat eu pledoaria el a zis calm … bine. In momentul acela mi-am zis ca nu voi mai lasa oboseala sau nervii sa se rasfranga asupra lui/lor si incetul cu incetul am inceput sa zambesc la nazbatii si sincer si el e mai calm.
    Cred ca fiecare din noi trece prin momente tensionate, mai ales ca nu reusim de fiecare data ca in drum spre casa de la job sa ne deconectam si sa ajumgem acasa fresh.
    Dar UNDO … NICIODATA …. si nu as putea spune ca am trecut numai prin momente roz.
    Dar cand nu ti-ai dorit copilul, posibil sa gandesti altfel. Eu mai curand i-as sugera sa mearga la consiliere, sa nu fie ceva din copilaria ei de ex. sau sa considere copilul vinovat pentru ceea ce nu a putut face ….
    Seara buna!

    1. Cu distragerea atenţiei, la noi merge şi nu prea. Maimuţica are o memorie fantastică şi, jmechera, profită. Se lasă antrenată în jocul nostru, apoi revine la ce voia ea şi care a stârnit furtuna. Multe mămici mi-au spus că după 3 ani se vor schimba lucrurile. Sincer, abia aştept. Cât despre calm, din păcate, am început să-l pierd cu o uşurinţă care mă sperie. Ca şi tine, sunt momente în care, eu, plină de nervi, dau să urlu la copil, şi ea, după câteva clipe, cu făţuca ei dulce, mă priveşte senină şi zice ”Bine. E bine?”. Normal că, instant, mă apucă râsul.

  2. Sa-ti traiasca minunea ani multi si fericiti.
    Ne place sau nu sa recunoastem, sunt si mame care nu isi iubesc copiii. E trist, e cumplit, e infiorator pentru noi chiar si numai sa citim. Pentru copil nici nu imi pot da seama cum e.
    Nu stiu cum e sa iti doresti sa dai undo in ceea ce priveste nasterea copilului tau. Stiu doar cum e sa iti doresti sa dai undo uneori in relatia ta cu el. Poate ca vreodata am tipat la el, sau nu am reactionat cum ar fi trebuit la o problema care lui/ei i se parea imensa si mie neinsemnata… Da, la acestea as da undo.
    Ultimele 2 saptamani m-au facut sa imi reevaluez mult comportamentul fata de copii si mai ales fata de pitica. 2 tragedii au stat la baza reevaluarii. Prima a fost moartea Monicai, o mamica tanara ce a lasat in urma 2 copii, de 3 si de 6 ani. Cand a murit, am realizat ca se poate intampla ceva oricand. Nu suntem nemuritori si accidente se intampla. Si m-am intrebat ce va fi cu mezina daca mor eu. Ceilalti sunt destul de mari sa se descurce singuri, dar pitica are doar 3 ani. Cine ar iubi-o, cine ar mangaia-o, cine ar alina-o? Si ce si-ar aminti ea despre mine? Dragoste, sau doar o voce ridicata cand face vreo boacana? Si am ales sa isi aminteasca doar dragoste si alint, in cazul in care mi s-ar intampla ceva.
    Apoi a venit a doua tragedie, in fata careia am ramas muta si mi-am simtit sufletul sfasiat in o mie de bucati. Nici nu vreau sa imi imaginez ce e in sufletul parintilor lui Bibi. M-am intrebat cum m-as simti eu daca Ioana ar… nici cuvantul nu-l pot spune, atat de tare doare. Cum mi-as ierta momentele in care m-am suparat pe ea, nu am luat-o in brate cand a vrut, sau am tipat la ea intr-un moment de enervare? Ce ar insemna atunci un pantalonas taiat cu foarfeca, botul unui caine albastrit sau toate celelalte mici “boacane” ce ne condimenteaza viata si alunga monotonia?
    Ei bine, gandurile acestea ma ajuta sa rezist tantrumurilor mezinei, sa trec mai usor peste ele, sa ii abat atentia si sa trecem la lucruri vesele.

    1. Mulţam fain pentru urări! Pentru copil, orice problemă de-a lui e însemnată pentru el, aşa cum pentru noi orice problemă avem, e importantă. Simplu şi logic. Ştii, de multe ori ca, înainte să acţionez, eu încerc să-mi amintesc cum gândeam când eram copil şi mama făcea sau zicea una-alta. Din păcate e nevoie de evenimente triste, ca să ne schimbăm percepţia. Nu ştiam de Bibi, îmi pare nespus de rău :(( Nu am mai intrat să văd ce s-a mai întâmplat. Pe mine, din păcate, astfel de evenimente mă fac să fiu şi mai cocoloşitoare cu Alexia, să fiu mai protectoare.

  3. ai punctat excelent trairile care sunt si ale mele si ale majoritatii…eu nu condamn femeile care fac copii chiar daca nu si i-au dorit cu tot dinadinsul, societatea e croita sa impuna femeii acest lucru si toate lucrurile din viata de zi cu zi exercita presiuni de acest gen. Faci un copil si pentru ca societatea/parintii/prietenii, odata ce te-ai maritat, te imping la asta. Nu toti au vocatia de parinte, exista foarte, foarte multi oameni care nu sunt facuti pentru a fi parinti, ce e asa de neinteles in chestia asta? Daca eu nu sunt pregatita sa fiu electrician, nu o sa ma duc la nimeni sa-i repar instalatia in casa! Dar nimeni nu ma intreaba daca sunt pregatita sa fiu parinte, lucrurile sunt complicate si pentru ca un copil nu este un pui de animal sa devina adult in doar un an de zile. Nimeni nu stie exact prin ce trece un copil in dezvoltarea sa pana pe la 4-5 ani cand incepe sa aiba propriile amintiri.Totul este un proces psihic atat de complex…si se cere unor oameni obisnuiti sa inteleaga, sa suporte si sa faca fata acestui proces pe care nici specialistii nu reusesc sa-l inteleaga. In concluzie, daca doamna in cauza recunoaste ca ar da “undo” cum zice ea, este curajoasa…din pacate nici copilul si nici ea nu au vreo vina. Parerea mea!

    1. Sunt convinsă că sunt mame care se regăsesc în cele scrise de mine. de altfel, intenţia mea prin aceste postări a fost aceea de a le arăta că nu sunt singurele care trec prin aşa ceva. Ştiu că şi pe mine m-a ajutat enorm să nu-mi pierd minţile sau că cred că sunt anormală când am aflat că şi alte mame au trăit pe pielea lor ce am trăit eu.
      Da, nimeni nu te întreabă dacă eşti pregătit pentru a deveni părinte, dar nu sunt de acord cu a face copii doar pentru că cineva te împinge de la spate. Bine, mai e şi aspectul următor: nu ştii ce înseamnă a fi părinte, ce eforturi şi sacrificii trebuie să faci până nu eşti pus în această postură. DAR, din momentul în care ai devenit părinte, ai obligaţia morală să îţi dai interesul să faci tot ce îţi stă în putinţî pentru a fi un bun părinte pentru copilul tău, care nu are nici o vină că l-ai adus pe lume. Cu copilul nu e de glumă, nu poţi spune ”fac un copil, apoi mai vedem noi dacă mă descurc sau nu…”. TREBUIE să te descurci. Poate că duc totul la extrem, dar aşa văd eu lucrurile…

  4. Nici eu nu mi am dorit sa fac un copil ,si am aceptat de dragul sotului si de frica de a avorta,dar din momentul in care am tinut o pt prima data in brate am simtit ca o iubesc nespus si regretam ca nu mi o dorisem si acum regret,o iubesc si ma tem sa nu pateasca ceva mie greu sa ma despart de ea si pt cateva ore de teama ca poate cel in grija caruia ramane nu o ingrijeste la fel ca mine,nu stiu cum pot exista mame care sa nu si iubeasca copii,un zambet si un te ubesc mami iti umple sufletul si iti alunga orice durere…Acum ea este fericirea mea si chiar nu as vrea sa mi imaginez viata fara ea,Poate la inceput ma speria idea de a fi mama,dar azi sunt mandra ca sunt mama.

    1. Bine ai revenit, Elisa. N-ai mai fost de mult pe-aici, în scris 🙂 Mă bucur că, în cazu tău, finalul e unul fericit: acela de a nu-l ignora/respinge pe copil

  5. Nu as putea sa o resping o iubesc si am simtit ca o iubesc chiar decand am tinut o pt prima data in brate.Nu am mai av timp dar decate ori aj la calculator va citesc postarile ,ma regasesc in multe,iar alexia se potriveste cu printesica mea.

  6. Ce fata frumoasa ai!
    NU stiu ce sa zic, sunt persoane care sunt inclinate spre depresie, eu incerc sa gasesc putere sa trec peste unele mici depresii, vorbesc cu prietena mea sau cu sotul meu, dar important e sa discuti si sa gasesti o solutie .

    1. Mici depresii am şi eu… încă. De fapt, cred, că nu e vorba de altceva decât de irascibilitatea specifica PMS-ului, numai că, pe fondul oboselii, stresului şi grijilor, această irascibilitate e mai accentuată în acea perioadă.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Close
Scroll Up
%d bloggers like this: