Evaluarea națională – aceste două cuvinte mi-au dat mari dureri de cap cât eram în România. De ce? Pentru că tooot vedeam pe la TV + pe rețelele de socializare că această etapă este un haos tipic mioritic și mă îngrozeam la gândul că asta urma să ni se întâmple și nouă.
Părinți supărați pe subiecte, pe sistem, pe rezultate, pe copiii lor, pe profesori, pe modul de notare. Copii speriați de profesori, de părinți, de modul cum societatea îi va cataloga în funcție de rezultate. Pentru că, la noi, evaluarea elevului este egal obținerea de rezultate doar de la extraordinar în sus. Cine nu e în grafic, rușine! Că așa se vrea: toți să fie niște ”ainștaini” în devenire. Poate, nu poate, copilul trebuie să exceleze. Dacă nu excelează, e o rușine de copil. Că toți vor să dea bine: profesorii – să se laude ce genii pe bandă rulantă scot, părinții și neamurile – că nu mai are nimeni copii ”dăștepți” ca ai lor ș.a.m.d.
La noi, rezultatele demne de laudă contează. Atât! Cu ce rămân copiii, cu ce îi ajută această evaluare, pentru ce mai exact îi pregătește școala, în ce măsură reflectă aceste teste ce știu ei cu adevărat – detalii nesemnificative. Pretenții prea mari. Important e să dea totul bine la imagine. Punct.
Cam așa e, în mare, prin școala românească. În mare, subliniez! Că am cunoscut părinți și dascăli minunați, care pun copiii mai presus de rezultatele de pus la panoul lăudăroșilor. Dascăli care se preocupă în primul rând de adevărata formare a elevului, și nu de robotizarea lui. Oameni care au înțeles că rolul la catedră e acela de a-i face pe elevi să înțeleagă materia, să iubească școala, să rămână cu ceva în cap – nu să tocească.
Profesori care au început să înțeleagă că elevii NU sunt exclusiv acele uneltele prin care ei își pot face un portofoliu de toată lauda și de făcut ciudă altora că nimeni nu are rezultate mai bune ca ale lor. Am prezentat câțiva dintre acești oameni în proiectul ”Profesor pentru viitor”. Și mă bucur să văd că apar tot mai mulți astfel de dascăli. Însă prea puțini pentru un sistem care pune accentul pe cât de bine trebuie să dea un profesor la panoul de onoare și prea puțin pe cât de bine trebuie pregătit un elev pentru viitor.
Din vara lui 2020, ne-am mutat cu cățel, cu purcel, în Germania. Când am plecat din România, Alexia mea a terminat clasa a treia, la Colegiul Catolic Sf. Iosif. Aici, în Germania, nu a intrat în clasa a patra, cum mă așteptam. Ci într-o clasă mixtă. O clasă în care se pune accentul, în primul rând, pe învățarea limbii germane. Dar și cu materii specifice: etică, știință, arte, muzică, matematică, sport ș.a. Anul ăsta, pentru că sistemul a fost dat peste cap de lungile perioade de lock down din cauza pandemiei de CoronaVirus, lucrurile s-au derulat puțin altfel. Orele au fost mai puține, astfel că și progresul a fost mai lent.
Cu toate astea, etapele importante nu au fost ocolite. Evaluarea elevului este una dintre cele mai importante etape, mai ales în cazul învățământului primar. Pentru că, în funcție de rezultate, copilul poate merge la un anumit tip de școală din clasa a cincea.
Eu povestesc strict cum a decurs evaluarea elevului în cazul fiicei mele
Deși este într-o clasă mixtă, cu elevi între 9 și 11 ani, Alexia a făcut materia de clasa a patra. Fiecare elev primește, individual, teme potrivite etapei sale de dezvoltare. La mate, de exemplu, fiecare face calcule în funcție de vârsta sa. Un copil care abia a terminat clasa a doua în țara din care a venit, nu primește exerciții tipice pentru unul de clasa a patra. Iar unul de clasa a patra, logic, nu primește exerciții de clasa a doua. Cum se descurcă profesorii cu stilul ăsta ”mațele-ncurcate” mă depășește. Au ei experiență, clar. Altfel nu se continua așa, dacă nu dădea rezultate.
În aprilie, Alexia a avut prima evaluare școlară. În plină școală online, profesoara mi-a trimis o invitație de a participa la acest proces. Online sau, dacă prefer, direct la școală. Am ales a doua variantă. Sunt mai pe clasic: pricep mai bine dacă mă văd cu omul față în față, în carne și oase. Am întrebat copilul dacă știe ce presupune această evaluare.
”A, păi am dat niște teste la mate și la Deutsch, apoi mi-a zis Frau să pun niște X-uri la tot felul de emoticoane pentru fiecare materie. Ce-mi place și ce nu”. Cam asta m-a zis fii-mea.
Eu, venită din țara testelor și para-testelor la care copilul e musai să exceleze, ca să nu facă neamu’ și profesorul de rușine, m-am crucit și nu am înțeles nimic. Nici nu am insistat să îmi explice. Oriucum, deja m-am obișnuit ca aici să fie aproape totul diferit de ce știam eu că e normal…
Evaluare cu… smiling faces
Bun. Vine ziua X. Îmi iau la mine o agendă, un pix – să iau notițe, să îmi fac temele, nu? Citisem pe net despre evaluarea elevului în sistemul german și ce înțelesesem a fost că profesorul va face niște recomandări. Deci, va fi de notat, pentru că mamaie, adică eu, stă cam prost cu memoria.
Ajungem la școală. Ne așezăm la măsuțele de la intrare. Profa scoate două coli A4 duble, pune niște smiling faces-uri pe masă, niște chestii mici printate cu imagini cu: o paletă de culori, un teanc de cărți, calcul matematic, fierăstrău, echipament sportiv, o cruce și altele. Astea erau niște bilețele ce simbolizau materiile. Ce a trebuit să facă fii-mea? Să ia fiecare ”materie” să o așeze în dreptul unuia dintre cele patru smiling faces-uri: 1 super fericit, 2 ok, 3 nelămurit și 4 trist. În funcție de cum se simte ea la ora respectivă, în funcție de cât de tare îi place acea oră. După ce plasa simbolul la un anumit emoticon, copilul era pus să explice de ce l-a pus acolo. Ce îi place, ce nu-i place. Și, mai ales!, ce crede că ar trebui să facă profesorul pentru ca ei să îi placă mai mult acea materie.
Copilul a stabilit obiectivele, nu profesoara!
La final, profesoara a rugat-o pe Alexia să își aleagă trei obiective de atins pe viitor. Ea să aleagă! Singură. Și a așteptat-o cu răbdare să și le stabilească și să le exprime în cuvinte.
În tot timpul ăsta, eu am fost doar spectator. Am descoperit o cu totul altă relație între Alexia și dascălul ei. O cu totul altă formă de comunicare față de cum era în România. Am observat o Alexie încrezătoare, care nu se teme să spună că i se pare că profesorul nu reușește să îi capteze atenția la muzică, de exemplu. Pentru că ei nu îi place să cânte.
Am descoperit o profesoară foarte foarte atentă la tot ce spunea copilul. Și care își nota dorințele copilului. M-a uimit modul în care profesoara insista ca fii-mea să îi explice ce se întâmplă cu ea de nu se simte atrasă de materia X sau Y. Și modul în care aceasta chiar voia să știe ce și de ce. Practic, am simțit că nu a fost o simulare a interesului față de reacția copilului. Mi-a plăcut că profesoara a lăudat-o și încurajat-o, dar și că i-a arătat că o înțelege de ce nu îi place o materie sau alta.
Evaluarea elevului este despre ce poate elevul, în primul rând
La final, am întrebat profesoara despre rolul acestei evaluări. Mi s-a spus că este în interesul copilului să se adapteze ea, profesoara (!). Că evaluarea elevului este despre ce poate elevul, în primul rând. Să se descopere care sunt afinitățile, înclinațiile, limitele copilului. Și că astea o vor ajuta să recomande școala cea mai potrivită Alexiei. Că totul este despre ce poate și vrea copilul, nu despre ce credem noi că i s-ar potrivi.
I-am spus, foarte pe scurt, cum e treaba în sistemul românesc, cum se face trecerea de la a 4-a la 5-a și de la a 8-a la a 9-a. A făcut ochii mari, a clipit des. A zis doar atât:
”Aici e spre binele copilului să meargă la o școală în funcție de capacitățile sale. Este viitorul său. Toți părinții au vise mari pentru copiii lor, dar copiii, poate, vor altceva pentru viața lor”. Punct. Și corect.
Cât de bine poate ști un copil de clasa a patra ce e bine pentru el, din punctul meu de vedere, e cam prematur.
Practica e practică, nu pe hârtie
Dar, daaaar… sistemul de învățământ de aici oferă N posibilități. Dacă ai mers la o școală de meserii, după ce o termini, ți-ai dat seama că, de fapt, vrei facultate, vrei ceva mai sus, poți merge. Mai faci niște ani la un alt tip de școală, dai BAC-ul și, apoi, Facultatea. Dacă ești la Gymnasium și e prea greu pentru tine, te poți transfera la școala de meserii. Iar aici nu am întâlnit oameni care să considere o rușine că nu-i merge copilul la facultate.
După clasa a 4-a sunt atâtea variante de școlarizare și N posibilități pentru ca al tău copil să iasă cu o meserie după studii. Iar școala nu e doar teorie, ci și multă practică! Practică nu pe hârtie, cum se făcea la noi. Practic, copilul chiar este instruit și pregătit pentru o anumită meserie în momentul în care termină școala. Că așa e pe aici, prin Germania: lucrurile sunt făcute astfel încât să ajute cetățeanul. Bine, cu toată birocrația lor (ohooo, și ce mai birocrație au și ei!), dar tot se lasă cu happy end.
Dacă ți-a plăcut (sau nu) ce-am scris, mi-aș dori foarte tare să mi-o spui. Cu un mic comentariu, cu un share, cu un like…
Mă poți urmări și pe Facebook, Instagram, dar poți da SUBSCRIBE și canalului meu de YouTube. Iar dacă vrei să fii la zi cu postările mele pe blog, poți introduce adresa ta de e-mail acolo unde scrie ”Abonare via e-mail”. Eu îți mulțumesc frumos că ai intrat pe blog și te mai aștept cu drag.
M-a impresionat mult acest articol si felul de gândire al profesoarei din Germania. Ce mentalitate sănătoasă au:sa fii pe placul elevului,ce poate fi imbunatatit pentru ca copilul sa fie atras de o anume materie. Revin cu gândul la copilaria mea, cand nu mi-a placut sportul, nu profesorii, doar sportul in sine.De multe ori m-am facut de ras ca nu reușeam să fiu Nadia Comăneci. Geografia am urat-o, dar plângeam si invatam. Aceleași traume le trăiește si copilul meu pentru că sistemul românesc nu s-a schimbat deloc în 30 de ani.Va felicit pentru că ati avut curaj…curaj să plecati intr-o tara unde primeaza binele copilului.
Eu nu cred ca apuc sa traiesc sa cunosc pentru copilul meu o astfel de profesoara in Romania, chiar in Bucuresti. Apreciez articolul, mi-a deschis ochii.