Eu zic că e de bine dacă încă mai facem toate astea

De ceva vreme mă tot uit la fii-mea și mă minunez cât a crescut. Am fost, recent, să îi iau încălțăminte de iarnă. Mi-au atras atenția niște cizme înalte, superbe. Deja, m-am obișnuit cu ideea că nu prea ne potrivim la gusturi, că nu-i mai nimeresc atât de ușor lucrurile preferate. Cu inima-ndoită, îi arăt Alexiei cizmele ce-mi picaseră cu tronc.

”Sunt faine, fie, meg. Cred…”, spune ea pe un ton indiferent, dar grăbită să le probeze.

În timp ce ea se descalță/încalță, observ același model, dar mărime mai mare. 37. Încerc marea cu degetul. Deși eu port 38, nu renunț. Poate-poate îmi vin. Și, da, chiar au fost perfecte. Mă duc spre Alexia. Fericire mare pe ea că ale ei îi veneau. I-a dispărut zâmbetul când a văzut ce purtam eu. Ah, important de precizat: eram la raionul de încălțăminte pentru copii!

• Sper că nu ai de gând să îți iei același model și culoare ca ale mele!, zice ea, pe un ton grav, de parcă ar veni Apocalipsa.
• Ba da!
• Pe bune, mami! Nu e ok.
• De ce?
• Pentru că nu avem aceleași gusturi.
• Uite ce e: îmi vin, îmi plac și, unde mai pui, sunt la un super preț! Le iau și basta!
• Bine, atunci îmi caut eu altele.
• Îți plac astea?
• Îhâm.
• Mult?
• Îhâm.
• Te doare să renunți la ele?
• Îhâm.
• Eh, fix așa simt și eu. Deci, ce facem? Ne luăm cizme la fel sau nu? Dacă renunță una dintre noi, va fi nefericită.
• Da’, maaaami, cum să mergem cu aceleași cizme?
• Și dacă nu am merge, ar mai fi o tragedie?
• Nu cred.
• Și dacă îți promit că îmi iau și eu la fel, DAAAR nu le voi purta atunci când tu le vei avea pe ale tale în picioare…?
• Adică să nu mergem în același timp cu ele?
• Exact.
• Mda, cred că e ok.
• Ok. Ah, ca să nu mai zic că, la un moment dat, când aveam vreo 12 ani, eu și Maii a ta aveam fix aceleași perechi de pantofi. Iar eu chiar mă bucurasem că aveam la fel ca ale mamei mele.
• Mda, așa era pe vremea aia, poate.
• Mai bine ne oprim aici, nu mai vorbim, că iar ajungem la prietenii mei, dinozaurii.
• (Alexia râde zgomotos, sincer și cu poftă)

Și, uite așa, am plecat din magazin cu cizme identice. Același model. Aceeași culoare. Fii-mea, mărimea… 36, eu, 37. La vară, sper, să nu o apuce dragostea de încălțările mele!

Eh, și după episodul ăsta, când, recunosc, am ieșit din magazin cu un gol uriaș în stomac, am început să adun piesele unui puzzle imaginar. Puzzleul copilului meu mare, care a crescut, care… e preadolescentă… și copilă, în același timp. Am stat și am pus într-o parte piesele copilăriei, în cealaltă pe acelea ale preadolescentei Alexia. Concluzia? Încă pot să mă bucur că mai… ”sunt în cărți”. Adică, încă mai contez. Că vine adolescența și… vai de mine și de nervii mei! Și de părul pus pe bigudiuri. Cred.

Să revenim. Să las aici, spre amintire, lucrurile care mă bucură că încă le mai face cu mami, pentru mami. La cei 10 ani și 8 luni.

• Dacă îmi cere pupic de ”la revedere”, de ”bună dimineața”, de… nu contează ocazia, eu zic că e de bine, nu?
• Că se oprește, după ce traversează strada, și se uită la geam, să imi trimită bezele, oricât de tare s-ar grăbi spre școală, eu zic că e de bine, nu?
• Dacă încă vine și-mi povestește ce a făcut la școală, fără să o trag eu de limbă, eu zic că e de bine, nu?
• Că vine în pat, lângă noi, și cere mângâiat, scărpinat, pupici, alint, eu zic că e de bine, nu?
• Dacă îmi cere voie să stea la calculator, telefon, să se joace mai mult cu prietenii, eu zic că e de bine, nu?
• Că respectă pedepsele (interdicțiile temorare de acces la telefon, laptop, televizor), eu zic că e de bine, nu?
• Dacă încă mă mai îmbrățișează și îmi spune că mă iubește, eu zic că e de bine, nu?
• Că încă mai așteaptă să vin să îi fac baie, eu zic că e de bine, nu?
• Dacă își face planuri și mă tot întreabă când am liber, ca să ne putem juca X sau Y joc, eu zic că e de bine, nu?
• Că se bucură când facem diverse activități împreună, eu zic că e de bine, nu?
• Dacă, atunci când ”ne batem” pe mâncare cu ta-su, ea face echipă cu unul dintre noi, întru complicitate și râs pe seama celuilalt, eu zic că e de bine, nu?
• Că se bucură când o gâdil și chiar caută des ocazii în care să fac asta, eu zic că e de bine, nu?
• Dacă îmi spune că vrea să dormim împreună, găsind ea motive care mai de care, eu zic că e de bine, nu?
• Că știe care e treaba cu Moș Crăciun și Moș Nicolae, dar tot scrie scrisoase și face pe neștiutoarea, de dragul ”jocului”, de dragul de a ne vedea pe noi cum o tachinăm, eu zic că e de bine, nu?
• Dacă mă mai lasă să o țin de mână sau să o pup când o duc/o iau de la școală, eu zic că e de bine, nu?

E de bine, să mă mai bucur, deci

E de bine, pentru că fata mea încă e un copil mic, încă mai are râsul acela nevinovat și neprefăcut. E bine, pentru că mă bagă în seamă. Sper ca adolescența să nu o transforme într-o rebelă nedomesticită. Eu știu ce cărămizi pun la fundație. Și rămân cu dorința și cu ambiția de a transforma totul într-o casă solidă. Una care să rămână în picioare, indiferent de ce se va abate asupra ei.

Gânduri de mamă care a realizat că nu poate opri timpul. Și nici nu-l poate da înapoi. Gânduri de mamă în sufletul căreia se petrece ceva… nu știu ce… văzând cum puiul ei ăla mic și neajutorat se transformă, începe să nu mai fie atât de mic și atât de neajutorat. Gânduri și emoții. Dar, eu zic că e de bine, atâta vreme cât încă facem toate cele de mai sus împreună. Încă mai contez.

Dacă ți-a plăcut (sau nu) ce-am scris, mi-aș dori foarte tare să mi-o spui. Cu un mic comentariu, cu un share, cu un like…

Mă poți urmări și pe Facebook,  Instagram, dar poți da SUBSCRIBE și canalului meu de YouTube. Iar dacă vrei să fii la zi cu postările mele pe blog, poți introduce adresa ta de e-mail acolo unde scrie ”Abonare  via e-mail”. Eu îți mulțumesc frumos că ai intrat pe blog și te mai aștept cu drag.