mame-familie-concediul maternal nu e pomană de la stat (foto pixabay.com)

Eşti gravidă? Şi ce, vrei pomană de la stat?

Nu toţi înţeleg că mamele care aleg să stea acasă ăia doi ani prevăzuţi de lege o fac nu pentru că aşteaptă pomană de la stat. Sau că “toarnă” copii ca să fugă de serviciu. Nu de alta, dar a fi mamă e de departe cel mai al naibii job. Cel mai solicitant. Comparativ cu serviciul la stat sau la patron, jobul de mamă este cu mult mai greu. Cu atât mai greu dacă îţi creşti copilul fără ajutor din afară.

Nu mi s-a năzărit din senin să zic toate astea. Doar că mi-a venit să scot flăcări pe nas când am asistat la o discuţie. Una în care o gravidă era pusă la zid. Motivul este unul halucinant! “A turnat un copil, stă doi ani acasă, aşteaptă pomană de la stat şi, uite aşa, ne lasă pe noi să ne chinuim la muncă în locul ei”. Asta este o discuţie între două femei.

Poate sunt eu prea subiectivă, având în vedere că sunt în tabăra mamelor care au stat 2 ani acasă… Acum vin şi vă întreb, că poate mi se pare mie, este sau nu cam deplasată această mentalitate?

Nu înţeleg de ce mulţi oameni au impresia că a “sta” acasă doi ani cu copilul e ca o vacanţă prelungită? Practic, nu prea “stai” în ăştia doi ani. Doar dacă ai bonă. Sau/şi menajeră. Sau orice alte ajutoare care să te mai scape de sarcini.

Mi se pare o mentalitate tristă asta cu statul acasă pentru “pomană”. Mamele nu stau acasă şi aşteaptă pomană de la stat. Nu este vorba de nicio pomană. Sunt bani care se întorc după atâţia ani în care statul a oprit impozit pe veniturile realizate. Dacă fac socoteală, fiecare angajat plăteşte statului lunar undeva la un sfert din venitul lui. Şi când e să-ţi dea statul ceea ce tu meriţi, se găseşte imediat cineva să spună că aştepţi “pomană”. Practic, statul dă mamelor înapoi bani din taxe, de care el, statul, s-a folosit atâta vreme.

Să vă zic, pe scurt, din punctul meu de vedere, ce a însemnat să “stau” acasă doi ani. Şi, cred, sunt destule mame ca mine.

am stat în pat patru luni după naştere, căci organismul meu şi-a revenit greu după cezariană

-am  dormit pe apucate

-am stat trează nopţi întregi când copilul meu a fost bolnav. Şi am tot avut probleme cu ea!

-am stat cu orele în sălile de aşteptare ale spitalelor. Când, în miez de noapte, sau în toiul zilei, ajungeam cu copilul la Urgenţă

-am stat mereu cu sufletul la gură când era ceva în neregulă cu copilul meu

-am stat mult timp nemâncată, nedormită, nearanjată. Asta pentru că între a aloca timp pentru mine şi restul sacrinilor am ales a doua variantă. Aceea de a pregăti următoarea masă a bebeluşului, a soţului, a face curat, a călca, a spăla, a face cumpărături

-am stat mereu necoafată, nedusă la manichiură, pedichiură şi alte chestii feminine. Din lipsă de timp. De bani. De varianta de a lăsa bebeluşul cu cineva. Mi-ar fi plăcut să am bonă. Ori menajeră. Le felicit pe cele care au! Căci e foarte important să ai timp şi pentru tine, femeia

-am stat zile-n şir înţepenită de spate, de gât, de braţe. Nu de la dansul pe mese în cluburi. Ci de la statul aplecată, să ţin copilul când a făcut primii paşi. De la statul în poziţii incomode pentru mine, dar comode pentru copil. De la statul cu copilul în braţe, ore-n şir, după alte ore de plâns.

Nu mi-a cerut nimeni toate aceste “sacrificii”. Le-am făcut pentru că am vrut. Pentru că am considerat că este normal să îmi îngrijesc puiul. Am făcut toate astea pentru că nu era altcineva care să mă degreveze de multe dintre sarcinile “de femeie casnică”. Pentru că sunt pretenţioasă şi nu mă mulţumesc cu puţin. Sau cu treburi făcute pe jumătate.

Privind pozele cu zâmbetele fericite ale copiilor, ale mamelor, ale părinţilor, nu vezi şi partea cealaltă a “parentingului”. Să fii părinte nu înseamnă numai joacă, râsete, plimbări, somn, distracţie. Doar un părinte ştie ce înseamnă cu adevărat să creşti un copil. Să-l creşti singur sau doar în doi. Nu e uşor deloc.

Nu stăm acasă doi ani cu copiii fiindcă suntem nişte putori care detestă munca. Dimpotrivă! Eu zic că acasă, cu copiii, muncim mai mult decât o fac cei care stau de la opt ore în sus la serviciu.

Înainte de a comenta în minte, sau cu voce tare, vizavi de cele scrise mai sus, vă invit să urmăriţi acest clip. Sper că vă va schimba măcar cât de cât, percepţia pe care o aveţi despre ce presupune rolul de mamă. Cel puţin, asta îmi doresc. Să se mai lumineze cât de cât cei care au impresia că e floare la ureche să stai acasă cu copilul. Sau copiii.

Un fel de concluzie…

Indiferent de cât de greu a fost să “stau” acasă doi ani, aş mai sta. Nu ca să fug de muncă. Nu pentru că sunt o putoare. Ci pentru că “jobul” cel mai important pentru mine este copilul meu, fiica mea, Alexia. Pentru ea, aş face orice să o văd fericită. Nimic pe lumea asta nu mă face să mă simt mai împlinită şi mai mândră. Copilul meu este jobul meu! Şi al lui ta-su, fireşte 😉 Este fata noastră, este fericirea noastră! (Chiar dacă doar eu am “stat”  doi ani acasă).

Sursa foto

copyright blogulmamei.ro

3 Comments

  1. Eu am stat 1an si 10 luni si as fi stat până la 3 ani vad pot s-o dau la grădinița dar va spun ca de pe la 1 an jumate mu-am dorit sa ma întorc la munca fiindca statul “degeaba acasa” cum spun unii te plafoneaza . Si daca am fi avut creșe in adresa-mi pot lasa copilul poate ca ma întorceam dar asa eu sunt una din fericirile care au o bunica sastea cu copilul si sandu-mi fac mii de griji cum s-o purta bona cu ea. Dar eu sunt si mai indignată fiindca dintre cele care au deschis subiectul sunt mame care si ele s-au lovit de problema cu cine mi las copilul.

  2. Eu acum am gasit articolul. Eu stau acasa timp de doi ani pentru a doua oara, iar cel de al doilea copil al meu a fost un norocos. De ce? Pentru ca a intervenit schimbarea legislatiei si am putut sa raman acasa cu puiul meu timp de doi ani. Nu simt ca datorez ceva cuiva. Atat eu, cat si sotul meu muncim de 12, respectiv 20 de ani. Am sustinut mamici si alte categorii sociale, la randul nostru am asteptat sustinere si l-am primit. Eu merg cu fruntea sus si invit pe toti sa vina sa stea, cum stau eu.

  3. nu sunt dintre cele *statice*, m-a omorât statul acasă cu copilul 🙂 , dar cred că a meritat 2 ani exclusivi!
    oricare dintre noi realizează la un moment dat că, mari, îi ai tot timpul pe copii, dar mici doar scurtă vreme.
    atunci e timpul tău pentru el – apoi îl vor lua în primire ceilalți… pentru totdeauna.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Close