Din dragoste și respect pentru copii (și părinți)

Grea e viața de artist. Chiar este! Mi s-a confirmat încă o dată acest lucru înainte de Crăciun, când am mers cu Alexia la ultimul spectacol pe 2014 al Găștii Zurli. Zic că este grea pentru că pe scenă ei, artiștii, nu au voie să fie, dar mai ales să arate că că sunt triști, ori abătuți, bolnavi, suferinzi sau mai știu eu cum. Pe scenă ei sunt perfecți, pe scenă ei trebuie să îi arate ”stăpânului” (publicul) că ei, artiștii, sunt cel puțin pe măsura așteptărilor. Și dacă fac asta, sunt răsplătiți cu ce își doresc ei mai mult: aplauze sincere, iubire, ovații.

De ce spun toate astea? Pentru că am văzut și mi s-a confirmat (deși nu era cazul) cât de dedicați sunt cei de la Zurli, care de fiecare dată îi fac pe copiii, dar și pe părinți, să petreacă o oră de neuitat în compania lor. După un lung turneu național, fix cu o seară înainte de spectacolul din București, Tanti Prezentatoarea a ajuns la Urgență. Avea gâtul în piuneze. Laringită ”doar”. Cum și eu fac de câțiva ani ”doar” 3-4 reprize de laringită pe an, înțeleg perfect prin ce a trecut Tanti Prezentatoarea în ziua spectacolului. Mai ales că fix în aceeași perioadă eram și eu într-un silentio stampa forțat tot din motive de laringită. Ce m-a uimit la ea a fost că, pe scenă, în afară de o voce ușor nazală, pe care o avem cu toții atunci când suntem răciți, nu a lăsat deloc să se vadă că nu se simțea tocmai bine. La final, când i-am dat tradiționala îmbrățișare am încercat să schimbăm câteva vorbe, în șoaptă, căci amândouă ar fi trebuit să fim în pauză vocală totală. Un mulțumesc din priviri, un gest al mâinii dusă spre gât și un ”nu mai pot de gât” m-au făcut să o iubesc și mai mult pe femeia asta, care, pe scenă, a fost perfectă, ca de obicei. Copiii nu au simțit durerea ei de gât, asta pentru că artistul, din dragoste și respect pentru publicul său, nu a lăsat să i se vadă suferința. Așa că, chapeau bas, doamnă!

Ce m-a mai uimit la acest spectacol este că, pentru prima oară, am văzut la intrare bișnițari care vindeau bilete la suprapreț. Nu e deloc un lucru dezirabil, clar! Ba chiar condamnabil. Însă am rămas impresionată căci știu că bișnițarii nu se aruncă decât la show-urile mari. Iar dacă spectacolele marca Zurli au intrat în vizorul lor, înseamnă că acestea chiar sunt mari!

Tare plăcut m-a impresionat și faptul că am văzut tot mai mulți tătici cântând și dansând cu copiii lor. Ba chiar m-a amuzat că”tăticul urban” (cum l-am botezat pe soțul Anei😉 ), care a stat lângă noi, a știut chiar TOATE versurile cântecelor și țopăia din picioare de mama focului în timpul cântecelelor. Good for you, daddy!

Ca după fiecare spectacol marca Zurli, Alexia pleacă acasă cu niscaiva concluzii. De data asta mi-a spus că:

• Tula Vula e oblaznică pentlu că nu pune mâna la gulă când stlănută și îi îmbolnăvește pe oameni

• Că e frumos să ne jucăm invers: adică ea să facă curat, iar noi, adulții, să facem lucruri de copii
• Vrea să învețe să scrie, pentru că ”Zuli a sclis scrisoare Moșului, fălă ajutol”
• Că nu e frumos că Tura Vura îi spune Moșului ”Burticosul”

• Că promisiunile se fac cu degetul pe frunte… Este primul spectacol la care Alexia urmează indicațiile celor de pe scenă. Până acum era un spectator pasiv. Eventual, jucăria pe care o aducea cu ea o mânuia conform indicațiilor actorilor

Ca de fiecare dată, Alexia a vrut să fie lângă scenă la final, pentru a nu rata momentul în care Gașca Zurli aruncă peste copii cu confetti

Ah, și, firește, nu plecăm acasă fără să adune confetti în rochiță, apoi să-l verse, unde altundeva decât în geanta mea?

Mai multe imagini de la spectacol, aici, pe pagina de Facebook a Blogului.