Depresia postnatală VS depresia revenirii la job

Despre depresia postnatală s-a tot vorbit, s-a tot scris. Inclusiv eu am scris despre ea. Dar şi despre faza baby blues, care deseori e confundată cu nenorocita de depresie postnatală. Chiar şi eu am făcut această confuzie.

Însă despre depresia revenirii la locul de muncă, despre “pregătirea” sufletească şi psihologică a acestei etape nu am auzit și citit nimic. Dar asta nu înseamnă că ea nu există. Ba există şi e al naibii de nesuferită. Nu ştiu dacă e depresie ce simt eu de o vreme bună încoace, dar oricum nu e nicidecum o stare de euforie, extaz, fericire maximă.

Ideea acestei postări mi-a venit după un scurt dialog cu o prietenă virtuală de pe Facebook. I-am promis un răspuns detaliat pentru un sondaj pe tema revenirii mămicilor la muncă după CIC (Concediu de întreţinere a copilului).

După ce am născut, m-am rupt de mediul meu. Nu am mai ieşit cu prietenii, nu am mai stat la taclale cu ei până târziu. Am crezut că lumea mea s-a sfârşit. Mi-au lipsit enorm (şi încă îmi mai lipsesc) zilele şi nopţile în care chefuiam. Zilele când pălăvrăgeam sau, pur şi simplu, stăteam cu fundul pe scara blocului, la o sămânţă, cu prietenii mei.

Mi-au lipsit şi îmi lipsesc vizitele lor, care s-au redus drastic de când am născut. Am crezut o bună perioadă de timp că zilele în care râdeam cu gura până la urechi s-au dus. Dar, pe măsură ce Alexia a crescut, am descoperit că acele zile sunt abia la început. Acele zile în care râd cu lacrimi.

Acum, între o oră de frecat menta la scara blocului şi o oră în parc cu Alexia, clar prefer a doua variantă. Şi asta pentru că nimic nu mă face mai fericită decât să văd bucuria fără margini a copilului meu. O privesc cu drag când ţopăie în parc, se dă pe tobogan, aleargă după alţi copii, sau, pur şi simplu, se tăvăleşte prin nisip ori iarbă. E clar, viaţa mea s-a schimbat!

Încet-încet, şi fără să-mi dau seama, practic m-am închis în lumea mea. Mai exact în cea a Alexiei. Şi, pe măsură că mă apropiam de expirarea CIC-ului de 2 ani, am început să mă gândesc cu groază “şi eu ce fac fără fii-mea?”. Căci vedeam şi văd revenirea la job ca o despărţire de copil. Bine, la anumite cote, fireşte. Adică acum nu dramatizez.

Doar că nu mai petrec atât de mult timp în compania copilului meu. Oricum, de când am dus-o pe pitică la creşă, timpul petrecut alături de ea s-a diminuat, evident. Dar, cât ea era la “serviciu”, eu aveam timp să fac treabă în casă. Puteam să mă mai odihnesc, astfel că, după terminarea programului Alexiei, eram fresh. Or, odată cu revenirea la job, clar aceste lucruri nu vor mai fi posibile.

Şi cum spuneam, pe măsură că mă apropiam de ziua fatidică în care trebuia să revin în câmpul muncii, simţeam cum mă cuprinde depresia – deşi e mult spus. Grijile nu sunt legate de readaptare. Sunt convinsă că voi trece repede de această etapă, mai ales că îmi place ceea ce fac la job. Grijile sunt legate, evident, de Alexia.

Mi se pare mai deprimantă revenirea la locul de muncă decât celebra depresie postnatală despre care se tot vorbeşte. Dacă ar fi să le compar, mai deprimantă e depresia (ca să spun aşa) revenirii la job. De ce? Păi iaca motive – doar câteva:
– nu am găsit soluţii care să îmi satisfacă exigenţele privind “monitorizarea” copilului. Din motive financiare, bona iese din calcul. La fel şi vecina săritoare, pentru că abia ne-am mutat în bloc. Mai pe româneşte, nu are cine să se ocupe de copil aşa cum o facem noi.

Bunicii sunt bunici, deci, automat, răsfăţul fără limite va fi la ordinea zilei. Astfel că fata mea, din una cu care mă pot înţelege, se va transforma într-un monstruleţ care ne va toca. Aşa s-a întâmplat de fiecare dată când am lăsat-o pe Alexia în seama bunicilor (deh, o nepoată au şi ei şi e logic că vor să o răsfeţe…).

În plus, bunicii nu pot ţine pasul cu titirezul meu de copil. Din motive de boală şi vârstă. Amândoi sunt rupţi după nici jumătate de oră de stat cu ea. Pardon, de alergat după ea. Căci Alexia stă locului doar în somn. ATÂT.
– tati, din motivele povestite aici, nu poate să se ţină nici el după fată

– eu voi sta mai mult la muncă decât acasă. Mă îngrozeşte gândul că îmi voi vedea fetiţa mai puţin timp, că ea va petrece muuult mai puţin timp alături de mine.

-şi mai tare mă îngrozeşte faptul că nu voi mai avea aceeaşi stare de spririt. Nu voi mai fi la fel de răbdătoare cu ea. Clar oboseala şi stresul de la muncă îşi vor pune amprenta.

– adio lăsatul treburilor de pe o zi pe alta. Adio program de voie gen somn de frumusețe la prânz. Nu e chiar o fericire să te trezeşti de câteva luni bune numai la 6 fimineaţa. Mai ales că eu nu sunt deloc o fire matinală… Practic, voi avea parte din plin de fix ce urăsc eu mai mult: criza de timp.

Da, bun, ştiu că mulţi or să spună “Băi nene, asta are depresie după ce naşte. E deprimată că a trebuit să îşi schimbe total stilul de viaţă şi priorităţile, că nu mai are timp de ea şi de prieteni. Apoi se obişnuieşte cu toate astea, şi, ce să vezi, iar e deprimată când trebuie să revină în colectivitate! E nebună, clar! Nici doctorii nu mai au ce să-i facă, săraca.

Poate aşa o fi, dar nu sunt singura mamă care trece prin asta. Sunt convinsă că mai sunt destule care trec exact prin aceleaşi momente. Acum nu identificarea lor e scopul acestei postări. Ci acela de a găsi soluţii pentru a depăşi aceste strări antipatice. Şi asta fără ajutorul psihologului de care noi, românii, fugim ca dracul de tămâie…

Deşi sunt ferm convinsă că a merge la psiholog nu înseamnă automat că ai probleme mai mult sau mai puţin grave “la cutiuţă”.  Psihologul nu doar “repară mansarda”, ci te ajută să te descoperi. Cel puţin asta cred eu, fără să fi mers la vreun psiholog. Deh, mi-au plăcut cărţile de psiho, în care am găsit multe răspunsuri la dilemele mele 🙂

Gata, mi-am spus oful!

15 Comments

    1. Din păcate, trebuie să trecem şi prin etapa asta. Deşi, recunosc, mi-ar fi plăcut ENORM să fac parte din acea categorie de mame care renunţă încă un an la job pentru a mai sta cu puiul. Ce e greu acum e faptul că nu poate comunica bine cu ceilalţi. Noi o mai înţelegem şi îi ştim toate chichiţele, dar alor mei le e ff greu să o “descifreze”…
      Voi citi recomandarea ta…. cand voi avea ceva mai mult timp 😉

  1. cunosc al naibii de bine sentimentul asta. maine e prima zi de munca si la mine. azi desi a fost ziua de nastere a Sophiei – 2 ani, am trait un amalgan de sentimente….. de la bucurie si implinire in ceea ce o priveste la agitatia zilei de maine. nici n-am plecat bine de acasa ca deja mi-e doooooooooooooooooor de ea… cred ca maine o sa fie cea mai lunga zi de munca din viata mea….. desi vb ta – imi place ceea ce muncesc…
    te pup Cris…

    1. La muuulţi ani frumoşi, Cris! La mine a fost relativ mai uşoară despărţirea pentru că noi, peste zi, oricum eram separate, ea la creşă, eu-acasă. Stresul meu e că nu ştiu cum se vor descurca ai mei cu ea, care îi face să joace după cum vrea ea pt că i-a simţit că cu ei îi merge jmecheria… Plus că am o maaare problemă: mi-e teamă că îi va epuiza în doi timpi şi trei mişcări, pt că ei nu mai sunt atât de sprinteni ca la tinereţe, iar titirezul meu nu are stare deloc. Acum e aici, acum în stradă – plăcerea ei să fugă din parc în stradă 🙁

  2. multumesc pentru acest post. intr-adevar ma ajuta mult ca vad scris ceea ce multe persoane mi-au spus, la telefon sau in parc…
    daca ar fi sa imi spun parerea mea (proprie si personala) as spune ca ceea ce ne salveaza intotdeauna e o atitudine optimista. sa vedem jumi-ul plin din pahar… oricat de util e cordonul ombilical, la un moment dat este taiat (sau se usuca daca vorbim de nasterea lotus :P). oricat de stranse sunt legaturile dintre copii si adulti, la un moment dat vor zbura si ei…. alexia e pregatita acum sa invete sa se descurce fara tine, sa devina cu un gram mai independenta. iar acest lucru ii e benefic. iar tu, bucura-te de socializare, implinirea cu succes a unor noi statusuri: cel de colega, cel de angajat, detasarea de mamiceala, reinvata sa devii doamna – una cu unghii lungi (si rosii? 🙂 ), cu inele, cercei si lantisoare … iti recomand – o sedinta de shopping, un la coafor, una la manichiura… toate se vor rezolva cumva…. si pt alexia si pt tine…
    cand viata iti da lamai, fa limonadaaaa!!!!
    pup

    1. Dap, îmi place limonada. Am nişte prieteni care mereu o dau p-aia cu cordonul ombilical tăiat. El, tatăl, îi spune mamei cocoloşitoare să lase băietul să fie independent, că i-au tăiat doctorii cordonul la naştere…
      Cât despre unghiile roşii, m-ai ghicit. Am sărbătorit 1 mai făcându-mi manichiura şi pedichiura. Plus, bonus, un mic-mic shopping – vreo 7-8 maiouri pt Alexia şi o pereche de sandale la reducere pt mine… Noi oircum am învăţat maimuţa să să fie ceva mai independentă, clar. Dar, sincer, cred că pe mine, de fpat, mă sperie că nu mai deţin eu controlul asupra ei… Cât despre revenirea la job, chiar mă bucur – în sfârşit port discuţii cu oamenii şi despre altceva decât mămiceală. Deci e de bine 🙂

  3. nu vad care este marea diferenta pentru tine intre cresa si bunici, in afara de rasfat… la cresa statea doar cateva ore? nici acolo nu aveai controlul…

  4. Eu te felicit pentru ca ai reusit sa scrii despre depresie … si cele dinainte de intoarcerea la job. E si asta o forma de descarcare. Sunt sigura ca te-ai mai racorit prin faptul ca le-au spus … te-a “auzit” (citit) cineva. Eu inca sunt revoltata pe atitudinea celor foarte apropiati care puteau sa-mi intinda o mana de ajutor – si aici ma refer macacar la un telefon cu … ce mai faci; de sot ce sa mai zic … era saracul neputiincios la starile mele ;)), dar dupa am realizat ca in felul lui incerca sa ma ajute. Desi a trecut ceva timp … am patit la ambii copii … mai am momente cand imi vine sa ma descarc, dar nu pot. Si stii de ce? Pentru ca e vorba de persoane din familie si imi tot suna intrebarea in cap … de ce? Seara buna!

    1. Clar m-am descărcat. Ba chiar, la câteva zile după postare citeam şi nu mă recunoşteam. Nu-mi venea să cred cât de pornită eram atunci. Eu am renunţat la ideea de a primi telefoane de genul celor pomenite de tine. Sincer, mai degrabă aici, pe blog, am găsit atitudinea şi solidaritatea pe care o căutam printre prietenii mei. Dintotdeauna pentru mine, scrisul, sau orice activitate creativă m-a ajutat să mă descarc.
      Oricând simţi nevoia să te descarci îmi poţ scrie. Îmi face plăcere să ajut şi, sincer, mă face să mă simt mai bine şi mai împăcată cu mine atunci când ajut pe cineva. Numai bine, pup!

      1. La telefoane de primit sau o intrebare … tu esti bine? voi sunteti bine? am renuntat si eu de mult timp. Clar dupa ce traiesti momente din astea te schimbi, te racesti putin cu cei pe care-i credeai aproape, selectezi. Eu asta am facut si se pare ca mai … nu m-am descarcat, nu ma descarc; acumulez acolo intr-un sertar. Desi, vorba ta, la altii sar ii ajut, se descarca, se simt mai bine; eu nu pot, pentru ca nu am gasit o persoana potrivita … fizic. Virtual, ai dreptate am gasit pesroane, mamici cu aceleasi trairi, cu aceleasi pasiuni. Am in jurul meu oameni care nu inteleg de ce petrec atat timp virtual .. si mai ales pe bloguri; dupa altii ma cam plictisesc. Pe de alta parte se mira de cate stiu copiii mei, cat de degajati sunt, cum am inteleg cu ei, etc. Multumesc foarte mult de oferta! Poate cine stie intr-o zi drumurile noastre se vor intersecta. Seara frumoasa!

  5. Iata ca a sosit si timpul meu! Ai mare dreptate ca cei din familie incearca sa te imbarbateze, dar ei nu sunt acasa cu tine sa vada lipsa celui mic din casa si jucariile care isi asteapta stapanul curios, plecat sa cerceteze altele noi la cresa. La mine depresia se manifesta de cateva zile plin plans dupa ce il las la cresa. El e ok, un copil extraordinar de bun si intelegator, insa eu plang pentru amandoi. Nu am intalnit moment mai dureros. Ma calmez si apoi e suficient un telefon de la sot, ca sa simt din nou suvoiul de lacrimi si dor revenind. Stiu ca sunt multe mame care simt asta si la fel de multe mai detasate. Mai am cateva zile pana revin la munca si imi fac sperante ca dupa ce voi incepe serviciul voi fi capabila sa ma controlez din cauza implicarii acolo. E foarte trist insa ca lipsim o zi intreaga aproape, iar copii sunt inca mici pentru a fi lasati atata timp cu niste straini practic. Stiu ca invata lucruri noi, insa 8 ore fara mama sau tata este foarte mult la 2 ani. Pierzi mult din manifestarile lor, iar eu il voi mai vedea dupa 10-11 ore si ma simt ca si cum mi se rupe sufletul. Dar ce sa fac? Lupt, plang iar si iar, numar orele, minutele, iar la final sunt la poarta asteptand puiutul cu o mina fericita, dupa o zi de chin fara el. Nu-mi doresc decat sa treaca mai repede aceasta perioada si sa ne obisnuim impreuna cu noua etapa. Mult succes tuturor mamicilor aflate in aceasta situatie si multumesc pentru ocazia de a-mi etala sentimentele pe blogul tau. Sa auzim de bine 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Close
Scroll Up
%d bloggers like this: