depresion-post-parto

Depresia postnatală şi alţi pitici

Depresia postnatală – o etapă pentru care nu te pregăteşte nimeni şi pentru care nu eşti niciodată pregătită, oricât de informată ai fi pe această temă. Oamenii deştepţi, care se ocupă de studii şi de statistici, spun că aproximativ 75% dintre mămici prezintă simptome specifice depresiei postnatale, imediat după naşterea bebeluşului. Eu aş mai adăuga că nu doar imediat după naştere, ci şi ceva hăt-hăt după. Un caz celebru: Mădălina Manole, despre care s-a spus că s-a sinucis la un an după ce a născut pe fondul unei depresii posnatale târzii.
Dar să revenim la noi, pământenii non-celebri. Mai exact la mine şi la povestea depresiei mele postnatale. Am citit o groază de chestii despre această etapă înainte de naştere, mâncam depresia postnatală pe pâine, eram pregătită să o înfrunt, mă înarmasem mai rău ca Rambo+Terminator pentru acest război. Şi, cu toate astea, l-am pierdut lamentabil. Culmea, conştientă de faptul că piticii din creierul meu nu erau reali, ci rodul depresiei mele. Cu toate astea, nu mi-am putut alunga gândurile negative, nu mi-am putut pune lacăt gurii să nu mai scoată atâtea cuvinte jignitoare la adresa tuturor celor din jurul meu, de la Tibi, la părinţii mei, soacră-mea sau unii prieteni, ori colegi de la muncă. Această spovedanie on-line este modul meu de a le cere iertare pentru că, prin gesturile şi cuvintele mele, i-am jignit şi nu le-am spus cât de mult le apreciez grija şi, mai ales, ajutorul.

Gesturile Alexiei, sunetele scoase de ea
îmi aduc zâmbetul pe buze

Deşi sunt merereu (mai bine zis am fost) stăpână pe emoţiile mele, am controlat până la ultimul detaliu ce cuvinte scot pe gură, de data asta n-am mai reuşit. Acum jigneam, acum plângeam şi, în acelaşi timp, în mintea mea îmi spuneam: “Astea sunt de la depresia postnatală, trebuie să mă controlez”. Dar nu-mi ieşea mereu. Se spune că ajungi la depresie postnatală că, vezi Doamne, te simţi urâtă, că ţi s-a modificat corpul, că nu mai ai formele de dinainte… Bullshit! ca să zic aşa. Atunci când te decizi să faci un copil, eşti conştientă că nu vei mai arăta ca înainte, cel puţin o perioadă. În cazul meu, nu m-a interesat că am luat vreo 25 de kg şi că îmi va fi fff greu să le dau jos. Oricum, niciodată nu am avut corp de top model, ci am fost mereu grăsună.

 

Nu dormitul pe apucate m-a dus la depresie, nu sentimentul de neputinţă în faţa unui ghem care plânge isteric când tu vrei să dormi şi nu-ţi poate spune ce are şi tot ce încerci tu nu duce mereu la liniştirea puiului tău. Nici măcar acuta criză financiară prin care trec nu m-a deprimat atât de tare. Ceea ce m-a afectat e, mai degrabă, faptul că din momentul în care am rămas gravidă viaţa mea s-a schimbat total şi brusc. Şi, ce mă doare cel mai tare: izolarea. De când mă ştiu, am urât izolarea, singurătatea, plictiseala, monotonia. Iar acum le trăiesc pe toate astea. Astea sunt motivele depresiei mele.

Tâmpeniile Kyrei, de asemenea, mă fac să râd

A nu mă înţelege greşit: Alexia mă ţine ocupată zi de zi. De la o zi la alta mă uimeşte cu sunetele pe care le scoate, cu gesturile, reacţiile şi progresele ei. Din punctul ăsta de vedere, nu mă plictisesc. DAR, ceea ce mă omoară pe mine sunt rutina zilnică, faptul că, având în vedere că tati vine seara târziu de la muncă, toată ziua suntem doar noi două, pardon, 3 cu Kyra, şi nu am cu cine să schimb o vorbă, cineva care să-mi răspundă prin limbaj articulat. Nu zic, prieteniile virtuale sunt o mană cerească, dar pentru mine, care eram o fire veselă expansivă, care simţea mereu nevoia să aibă casa plină de oameni sau să fie tot timpul printre oameni, e absolut chinuior să mă trezesc izolată de lume, cu care comunic pe net sau la telefon. Şi ce mă uimeşte şi mai tare e faptul că aceşti prieteni virtuali, oameni pe care abia îi cunosc, au întotdeauna o vorbă bună de spus, îi simt mereu aproape şi îmi oferă sprijinul şi afecţiunea de care am ATÂTA NEVOIE.

Ce vreau să spun cu toată poliloghia asta despre depresia posnatală?

1.      Iar trec printr-o depresie (ah, cât urăsc cuvântul ăsta!)
2.      Niciodată nu eşti pregătită să înfrunţi depresia, oricât de stăpână ai fi pe simţirile tale
3.      În astfel de momente îţi dai seama cine îţi e prieten şi cine nu
4.      Introspecţia şi spovedania sunt două dintre cele mai bune leacuri

UPDATE:

Vezi AICI care diferenţa între adevărata depresie postnatală şi faza “baby blues”.
 
Iar AICI povestesc despre depresia revenirii la job, căci există şi asta. Şi e mai rea!

0 Comments

  1. >Stiu despre ce vorbesti.Am avut ceva simptome,insa eu nu m-am informat niciodata despre…De fapt,tarziu am realizat de unde proveneau starile.Totusi este bine ca recunosti si ai gasit o cale prin care sa refulezi cumva.Eu imi ofer umarul pentru tine oricand, doar sa-ti faca si tie placere,evident.Adresa cu id-ul sunt identice si daca ai pofta si chef de palavre,nu trebuie decat un pas.Pupici.

  2. >Beatrice, merci pt sprijin. Pe mess stau destul de rar în ultima perioadă. Mai mult sunt pe facebook. Aici ma poţi găsi, daca vrei, cu id-ul Cristina Ologeanu. Iar pe mess te adaug eu. pupici dulci

  3. >Din pacate toate trecem prin asa ceva, mai devreme sau mai tarziu, mai rar sau mai des. Viata de mamica nu este numai roz si orice am face ne confruntam si cu problema asta. La mine se rezolva cu bagaje facute, puiul in brate si plecam in vizite. Daca nu vin ei la tine, du-te tu la ei. La mama, la soacra, la colege, la locul de munca. Orice numai nu sta in casa. Vremea nu e cea mai buna prietena acum, dar si doua ore petrecute afara iti schimba starea de spirit. De multe ori acele doua ore se fac 4. Chiar si cateva vorbe schimbate cu vanzatoarele mai prietenoase de la paine, piata etc te ajuta sa treci peste starile astea atat de neplacute. Plus ca pentru a iesi din casa te motivezi sa te aranjezi, sa iti pui un zambet.Mult curaj si succes, vei trece si peste asta.

  4. >Vali, merci pt sfaturi. Chestia asta o făceam astă vară, când mergeam liniştită pe jos vreo 4 staţii de autobuz până la ai mei şi până la prieteni. Dar acum, aşa cum ziceai şi tu, vremea nu e cea mai bună prietenă. Nu e indicat să stai în frig după autobuz cu un bebe de aproape 9 luni, iar la metrou… e cumplit să cobori+să urci scările singură cu un cărucior în braţe. Nu prea mai sare lumea să te ajute… Dacă aş fi avut permis auto, aş fi pus copilul în maşină şi… p-aici ţi-e drumul… Sper ca în vară să reuşim să depăşim impasul financiar în care suntem şi să mă apuc de şcoala de şoferi…Şi, aunci, altfel vor sta lucrurileCât despre vorbele schimbate cu vânzătoarele, crede-mă că au ajuns să mă cunoască mai toate, mai ales cea de la chioşcul de ziare, care, cred, îmi duce dorul având în vedere că n-am mai ieşit de la Crăciun cu Alexia din cauza virozei puternice pe care a avut-o. O să îmi reiau vizitele prin magazine peste vreo 2-3 zile, când, sper, o voi putea scoate din casă pe găluşcă.PS aţi vorbit cu cei de la blogspot să vă rezolve problema cu actualizarea blogului vostru?

  5. >Depresia postnatală – o etapă pentru care nu te pregăteşte nimeni şi pentru care nu eşti niciodată pregătită, oricât de informată ai fi pe această temă. Oamenii deştepţi, care se ocupă de studii şi de statistici, spun că aproximativ 75% dintre mămici prezintă simptome specifice depresiei postnatale, imediat după naşterea bebeluşului. Eu aş mai adăuga […]

  6. >Da, asa este, vreamea nu prea iti permite sa faci ce-ti place, dar eu cred ca incet incet vei depasi aceasta stare. ( Da, am vorbit, adica le-am scris si nu am primit nici un raspuns din care sa intelegem ceva. Nici timpul nu e prietenul nostru, copiii ne solicita tot timpul, asa ca nu prea avem timp de studiat problema. Si e frustrant…)

  7. >@Copii: spune-le să îţi explice pe româneşte, pas cu pas, ca unor necunoscători, nu să vă ia în limbajul lor de profesoinişti… sau să intre ei pe contul vostru să facă setările…

  8. >La mine s-a manifestat imediat dupa nastere printr-o foarte mare teama de a ramane singura cu el. Nu am plans, doar o data m-a luat nostalgia dupa viata mea de dinainte. Dar mereu cand adormea stateam cu teama ca se va trezi!!!!. Iar sotul meu, care a stat cu noi 3 saptamani, nu avea voie sa iasa din casa decat cand dormea el.Altminteri, te inteleg cu izolarea si rutina. Le resimt si eu din plin, mai ales acum ca m-am mutat in Popesti-Leordeni, e iarna si cam sunt blocata in casa. De asta abia astept sa revin la munca, chiar daca pe de alta parte imi va fi foarte, foarte dor de el.

  9. >Ella, bine ai revenit!La început, mie nu mi-a fost deloc teamă să rămân singură cu Alexia, dimpotrivă. Voiam, totodată, să o arăt lumii întregi, dar, ăn acelaşi timp, nu voiam să o atingă nimeni. Paranoia mea era alimentată şi de faptul că am născut în perioada în care nu se găsea BCG. Abia pe la 3 luni i l-am făcut…Dacă te-ai mutat în Popeşti, înseamnă că suntem, oarecum, vecine, pt că eu stau în zona Orăşelul Copiilor-Brâncoveanu :))

  10. >Draga Cristina ti-am citit postarea cu nesat.Si eu am trecut prin asemenea stari.Depresia la femei dealtfel si la barbati porneste din interiorul nostru.Adica sufletul s-a suparat pentru ca noi il neglijam de cele mai multe ori.Nu ii dam mancarea cu care sa-l hranim. Si aceasta este:un program de rugaciune, spovedania si impartasirea.Depresia este mai mult o boala spirituala si nu una psihica.Deaceea trebuie sa cautam in spiritualitate.Iti recomand cateva carti.In primul rand citirea in fiecare zi a sfintilor.Aduc mare liniste sufletului si pe deasupra putere.Patericul Egiptean este extraordinar.Ridicarea casatoriei la inaltimea de taina de pr. Arsenie Boca.Aceasta carte este cutremuratoare si aici este explicata depresia.Cu cea mai mare caldura ti le recomand.Intra pe bloguri ortodoxe ca sunt foarte multe si ajutatoare.Lupta si nu te lasa.Iti mai recomand O femeie dupa inima lui Dumnezeu de la esditura Kerigma.Ai facut bine ca aivorbit nu trebuie sa tii in tine acesta este un pas important.Nu apela la orice psihiatru pentru ca majoritatea sunt atei.Pastilele nu sunt binefacatoare ele creand dependenta.Cauta mai bine un parinte induhovnicit si urmeazai sfatul.Insfarsit m-am cam lungit insa merita!!!O zi buna iti doresc!!!!

  11. >Pai daca stai acolo, poate pe viitor vom fi colege de gradinita … eu il inscriu pe David la Eurokid, pe Alunisului :P. Si poate ne vedem prin parc atunci cand o veni primavara

  12. >he-he-hee, noi mai avem până la grădi! Dar nu se ştie. Momentan am ochit o grădiniţă lângă bloc, pe str Împăratul Traian (lângă bisericuţă şi firma Sebastian). Dar, cum spuneam, mai avem până o înscriem la grădi. Cât despre cea de pe Alunuşului, nu o ştiu pt că e o zonă neecplorată de noi. Cd se va mai încălzi, vom merge şi pe Alunişului la plimbare. Poate ne vedem în părculeţul de aici din spatele blocului meu cd îl vei lua pe David de la grădi :D:))

  13. >Piticul meu are aproape 2 luni si am avut cateva din simptomele descrise de voi: ma apuca plansul cand ti-era lumea mai draga, mi-era frica sa stau singura cu el (si da, sotul meu iesea din casa in cele 3 saptamani de concediu doar cand dormea piticul) si vroiam sa doarma tot timpul. Sunt o fire foarte dinamica si lipsa socializarii si a iesitului din casa (plus celelalte care vin odata cu noul membru al familiei) au contribuit din plin la o mica depresie. Acum pot spune ca am scapat de ea, dar nu se stie cand te loveste din nou.

  14. >@Anonim: cum îi spuneam şi Ellei, mie nu mi-a fost deloc teamă să rămân singură cu fetiţa mea, dimpotrivă. Mă bucuram când rămâneam doar eu cu ea. Aşa cum ziceai despre tine, şi eu sunt o fire dinamică, sociabilă şi schimbarea asta bruscă spre rutină şi sedentarism m-a omorât. Plus izolarea de oameni. Cel mai tare mă durea şi mă doare că nu mai pot relua cele 2 ore zilnice de mers la sală pentru că nu am cu cine să o las pe fată. Plimbările lungi în parc (cât a fost cald), vorbitul pe internet sau la telefon cu oamenii m-au mai ajutat. Când te mai simţi aşa, poţi intra aici şi să ne ceri sprijinul. Îl vei primi negreşit!

  15. >@Corina: îţi mulţumesc frumos pentru sfaturi şi recomandări. Şi stai liniştită, te poţi lungi în scris cât vrei, nu e nici o problemă.te mai aşteptăm pe la noi

  16. >Salut,Imi pare rau ca nu te-am gasit mai devreme,imi place tare ce scrii tu pe aici :). Inteleg perfect prin ce treci, vorba aceea "been there, done that". Am avut muuuuult sprijin si intelegere din partea sotului, care culmea s-a prins inaintea mea ca sufar de depresie postnatala. Sa ne traiasca familiile intelegatoare. Pupici de la inca o mamica de fetita dulce. Te astept pe la mine: http://caietulminuni.blogspot.com/

  17. >Bună Deea şi bine ai venit pe la noi. Mulţumesc pentru cuvintele tale frumoase. Da, într-adevăr, spijinul soţului în toată treaba asta contează ENORM! Te mai aştept pe la noi şi te voi vizita negreşit

  18. >Fostul Anonim (m-am prins si eu cum sa-mi trec numele la formularul de comment 🙂 ) Multumesc pentru incurajari! Norocul meu este ca am cu cine lasa piticul macar 2-3 ore o data sau de 2 ori pe saptamana. Am pe cineva de incredere (si nu, nu e o bunica :-)) Iar asta ma ajuta sa mai ies la o cosmetica, la piata, etc. Iar legat de bunicile care au crescut copii acum vreo 30 de ani, sunt destul de posesiva cu piticul meu: nu vreau sa invete pe copilul meu cum se pune un pampers, sa tina 22 grade in camera copilului, sa umble cu un sterilizator sau incalzitor de biberoane, etc. cand am pus-o pe mama sa-i schimbe pampersul a uitat sa-l dea cu crema si, evident, peste 2 ore avea iritatie de scutec. Dar asta inseamna ca pentru micile mele "ferestre" trebuie sa platesc pe cineva. Poate in timp imi voi schimba "viziunea" 🙂 Si clar voi mai intra aici. E un blog super 🙂

  19. >@Raluca Crăciunescu: e bine să ai cu cine să îl laşi pe bebe şi să îţi poţi face puţin timp şi pentru tine. Eu am lăsat-o pe Alexia cu ai mei, dar nu am avut curajul să îi las singuri cu ea. Aşa că, la început, în primele 2-3 luni, ei veneau la mine, iar în timp ce eu dormeam, ei călcau, stăteau cu fata, o ţineau ocupată să nu plângă ca să mă pot odihni şi mă trezeau să îi dau papa cd îi era foame. Acum e muuult mai greu să îi las cu ea pentru că e foarte energică, iar ei nu au deloc mobilitate şi nici viteză de reacţie – Alexia a căzut odată când, preţ de o secundă, mama a întors privirea de la ea şi nici nu a avut viteză să o prindă. De atunci prefer să stau singură toată ziulica eu cu fata. Mă bucur că îţi place blogul şi poţi intra şi comenta oricând îţi pofteşte inima. Şi, dacă nu eşti de acord cu unele lucruri scrise de mine, poţi să îţi exprimi dezaprobarea, nu vreau doar laude. pupici dulci

  20. >HMM…puiul meu are aproape 1 an si pe la inceputul lui ianuarie am avut un episod depresiv urat….si desigur ca l-am avut alaturi pe sotul meu. El a sunat o prietena de-a mea, psiholog, si i-a spus de starea mea…eu nu eram in stare sa cer ajutor. Si la mine e tot din cauza izolarii, mai ales ca nu prea am prietene aici, majoritatea sunt prin tara sau in alte tari. Si pe mine ma omoara rutina si lipsa somnului..Ma bucur sa pot vorbi despre asta cu alte mamici.

  21. >Mirela, fii mândră că ai un soţ care simte când e ceva în neregulă cu tine şi acţionează! E mare mare lucru. Să ştii că pe mine m-a ajutat foarte mult să scru despre asta şi să văd comentariile de aici. A contat enorm să ştiu că am prietene care mă susţin şi mă încurajează cu vorbe frumoase,iar acele prietene le-am găsit aici, pe blog. Oricând ai nevoie de cineva, poţi intra aici şi poţi vorbi cu noi. pupici dulci şi fruntea sus!

  22. >Multumesc Cristina,Mie mi-a facut bine ca ai scris despre asta, a fost bine sa vad ca si atunci cand ti-ai dorit mult copilul si l-ai asteptat, poti sa faci depresie, poti sa te saturi de rutina zilnica sau de izolare. In jurul meu sunt mamici care par perfect fericite ca stau in casa cu saptamanile si nu fac decat sa aiba grija de copilul lor…si atunci am crezut ca e ceva in neregula cu mine. Acum insa simt ca e totusi normal sa mai simti si altfel. Si da, sunt tare mandra de sotul meu si fericita ca el e tatal copilului meu.Acum sunt bine..si ne pregatim de taierea motului.

  23. >Mirela, poate cele pe care le vezi tu mereu fericite isi ascund supararile de teama de a nu fi acuzate sau judecate. e normal sa mai ai si caderi. nu e totul numai lapte si miere.Petrecere frumoasa la mot si atentie la ce puneti pe tava bebelului! sa ne povestesti

  24. Cum ati trecut peste insomnii? E ora 6 dimineata si nu am reusit sa dorm decat vreo 2-3 ore….intr-o ora maxim se trezeste si bebelina. A adormit de la 8 seara si nu s-a mai trezit. Oare e vreo problema daca doarme atat la 3 luni? Toata ‘depresia, mea vine din boseala acumulata datorita noptilor nedormite. Culmea e ca domnisorica mea doarme, deci nu ea e problema. Sunt doar ingrijorata cand nu reusesc sa-i dau ultima masa. Pur si simplu nu reusesc sa o trezesc. Cum ati reusit sa dormiti? Si cum il faceati pe bebe sa-si ia toate portiile de mancare?

    1. Nu am trecut peste insomnii decât în momentul în care mi-am mai făcut curăţenie prin gânduri, după ce am ”furat” câteva clipe doar pentru mine. Cât despre ”toate” porţiile de mâncare, am avut şi eu fixul acesta. O perioadă. La început. Apoi pediatra şi multe alte persoane mi-au spus că bebe îşi ia mereu atâta mâncare câtă are nevoie. Nu trebuie forţat să pape, pentru că se obţine efectul invers: va refuza tot mai des să pape.

  25. Buna.Eu am o sora care este in depresie postnatala.Nu vrea sa vorbeasca cu nimeni.Cand vorbesc cu ea scot cuvintele cu clestele, zice ca nu vrea sa mai traiasca,nu vrea sa faca nimic ,sta numai langa copil.Nu stiu ce sa fac.O vizitez dar nu in fiecare zi, o sun in fiecare zi,am mai ajutat o si cu treburile casnice.

    1. Daţi-i ocazia să petreacă timp singură, să asculte muzică, să se uite la un film… Şi ajutatul cu treburile casnice, să ştii, ajută. Ea apreciază, doar că s-a închis în ea.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Close
Scroll Up
%d bloggers like this: