De vorbă cu Ioana Ginghina despre MiniArt Show, copii, tripleti si alte minunatii (ep. I)

Aşa cum am promis, revin cu un interviu cu o mămică extraordinară, care face lucruri frumoase pentru copiii altora. Azi, cea pe care o veţi cunoaşte (mai bine) este Ioana Papadopol, Ioana Ginghină după numele sub care s-a lansat în lumea teatrului înainte de a se căsători cu Alexandru Papadopol, aka Papi.

Pe Ioana nu o ştiam nici măcar din telenovelele în care a jucat şi încă mai joacă la Acasă TV. Nu sunt un fan al genului. Dar o ştiam de la evenimentele mondene, unde mergeam ca jurnalist. O vedeam cu Papi, dar nu ne-am intersectat, nu ne-am conversat ever. Şi i-am mai citit blogul când şi când. Poate că nici acum nu aş fi ajuns să fac un interviu cu ea dacă nu aş fi intrat în rândul mămicilor şi dacă ea nu şi-ar fi făcut MiniArt Show, un club pentru copii. Pe scurt, organizează spectacole şi ateliere pentru cei mici şi mai puţin mici. În prezentarea MiniArt Show, Ioana a trecut următoarea descriere „Programe de educaţie prin teatru pentru copiii de 0-14 ani, ateliere de creaţie, spectacole şi organizări evenimente”.

Am mers la un spectacol de-al Ioanei  şi mi-a plăcut foarte mult ce am văzut. Aşa că m-am hotărât să o iau la întrebări, în timp ce fetele noastre se jucau.

Am desoperit o Ioana prietenoasă şi caldă. Aşa cum am zis, nu am discutat niciodată cu ea. Îmi imaginam că e o persoană mai distantă. Dar nu, vocea ei, de copil parcă, e una foarte plăcută. Ioana e un om cam mic pentru câte idei are şi pentru câte vrea să facă. Poate că ar trebui să se cloneze ca să le ducă pe toate la bun sfârşit. Şi unde mai pui că nu vrea doar să se extindă pe plan profesional, dar plănuieşte să îşi mărească familia. A promit ordin în acest sens. De la Ruxandra, fiica ei, care are doar cinci ani.

În fine, gata cu introducerea, trec direct la interviu, pe care îl voi împărţi în două episoade, căci ne-am lungit la vorbă, nu glumă.

–       Când s-a născut ideea acestui club pentru copii, MiniArt Show?

–       Anul acesta, în martie, fac doi ani de când fac aceste spectacole şi ateleiere pentru copiii foarte mici.

–       Cât de mici?

–        De la câteva luni până la 6 ani. Acum încercăm să ridicăm limita maximă. Bine, vrem să facem ateleiere pentru cei mari, în cazul cărora concurenţa e mai mare, căci ei nu sunt atât de atraşi de spectacole, pentru că au acces la internet, merg la cinematografe la filme 3 D. E mai greu să le captezi lor atenţia cu spectacolele de teatru. Ca să faci spectacole prin care să le captezi atenţia ai nevoie de o anumită dotare, recuzită, de lumini, de mai multe lucruri care implică şi costul foarte ridicate.

–       De ce ai făcut ceva pentru copii şi nu o şcoală de teatru sau alt gen de afacere?

–       (Râde) De nici trei luni am dat startul şi unei şcoli de teatru, ai să râzi. De 12 ani, eu lucrez cu copii ăn cadrul unor proiecte pentru copiii defavorizaţi şi sunt angajată la Teatrul Ion Creangă de prin ’98. Atunci când am avut copil de  0-3 ani nu erau programe, activităţi la care să merg cu ea. Acum tot mai sunt programe pentru acest public. Dar, pe vremea mea, ca să spun aşa, căci Ruxi a mea are 5 ani…

–       5 ani şi cinci luni fix, aşa cum mi-a spus ea la intrare.

–       Da, şi cinci luni (râde). Ei, când era ea până în trei ani, nu aveam unde să ies cu ea. La locurile de joacă, de exemplu, nu este primit copilul singur dacă are sub trei ani. Mereu mă revoltam: ”Nu se poate, trebuie să existe ceva de făcut şi pentru ei!”. Mai ales iarna, de exemplu, mă întrebam mereu ”Unde pot să ies cu copilul?”, că afară nu puteam sta mai mult de câteva minute, în casă nu-l pot ţine, la televizor nu, şi-atunci? Asta m-a determinat să încerc să fac ceva pentru această categorie de public.  Am început uşor-uşor.

–       Spectacolele tu le concepi?

–       Da, dar va trebui să îmi iau ajutoare cât de curând pentru că sunt şi eu un om cu anumite limite şi deja fac doi ani de când fac singură chestia asta.

–       Câte reprezentaţii aveţi, pe săptămână sau pe lună, căci nici nu ştiu cum se contabilizează ele?

–       Din fericire, sau din păcate, că nu ştiu cum s-o iau, avem destule. Sunt cam trei titluri noi la un calup de trei luni. Vrem să venim des cu ceva nou pentru că avem şi un public fidel şi pentru trebuie să facem lucruri noi. Dacă vrei un calcul lunar, avem cam două ateliere pe zi, în weekenduri, deci cam 16 pe lună. Bine, nu e o regulă, căci sunt perioade, cum e luna asta, de exemplu, în care vine după un decembrie foarte aglomerat, cu multe ateliere, pentru publicul nostru, pentru corporaţii, aşa că am decis ca această lună să fie una de odihnă, în care avem doar un atelier, un spectacol pe weekend. Dar sunt şi cazuri în care avem un spectacol du un atelier. Adică, după spectacol, copiii pictează pe tema specatacolului pe care l-au văzut: un personaj din spectacol, o casă, un element din spectacol. Depinde de la caz la caz.

–       Şi la atelierele fără spectacole ce pot face copiii?

–       Diverse, de la pictură, desene, la confecţionarea unor lucruri atractive, inteeresante. De exemplu, săptămâna trecută, la un atelier, copiii au făcut un sporul casei. Un atelier care s-a adresat şi celor mici, nu doar celor de peste 3 ani, să zicem. Iar din februarie, vom face ateliere pentru bebeluşi de la 6 la 8 luni. Pentru astea lucrez cu psihologul Bogdana Fati. Luna aceasta am început ”atelierele de gătit sănătos” pentru copiii de peste 3 ani.

–       Unde se ţin acestea?

–       La Mall Vitan sau la Hobby Cafe.

–       Câţi oameni sunteţi în schipa MiniArt Show?

–       Acum suntem 10. Am început singură…

–       Adică singură-singură făceai absolut totul?

–       Da. Eu scriam scenariile, eu jucam în spectacole. Din când în când mai luam pe cineva să-i întâmpine pe copii. Apoi am obosit şi am început să caut ajutoare.

–       Cât a durat până ai obosit?

–       Să ştii că a durat ceva. Aproape un an. Bine, nu pot spune că am obosit. Dar ca treaba să iasă bine, ai nevoie de timp ca să gândeşti spectacolele, atelierele. Nu poţi să fii creativ când te împarţi în zece, cum se spune. Ai nevoie de un timp cu tine ca să îşi poţi pune ideile pe hârtie. Acum, de exemplu, am noroc cu Ruxandra (n.m. fiica Ioanei), care creşte şi care nu mai are nevoie de prezenţa mea la orice pas. Acum, de exemplu, o pot lăsa liniştită singură, cu ceilalţi copii care vin la spectacole sau la ateliere.

În timp ce eu vorbeam cu Ioana, Alexia şi Ruxandra, fiica Ioanei, se jucau liniştite

–       Da, am văzut că e foarte sociabilă şi descurcăreaţă. De cum am intrat in încăpere, la spectacol, ea a întrebat-o pe fii-mea: ”Vrei să fii prietena mea?”, apoi am văzut că a trecut pe la fiecare copil şi a stat de vorbă cu ei.

–       Da, e foarte sociabilă. Ea vine la fiecare spectacol, le ştie pe toate, că mă însoţeşte şi la repetiţii. De altfel, înainte de a lansa un spectacol, îl testez pe ea, să-i văd reacţiile, să văd ce prinde, ce nu. De fapt, sincer, aşa cum am spus, afacerea asta de la ea a pornit. Îmi doream foarte tare să fac o afacere care să-mi permită să petrec timp cu copilul meu. Nu-mi permiteam să plec în weekenduri să ţin spectacole şi să-mi las fata acasă, să-mi neglijez copilul. Mai mult de asta am început această afacere: voiam să muncesc, să aduc ban, dar şi să-mi petrec cât mai mult timp cu copilul meu.

–       Deci Ruxandra are rolul de cenzor…

–       Da (râde). Ea e cenzorul meu. Dar, cum ea a crescut, în curând voi avea nevoie de un nou cenzor.

–       Adică vrei să mai faci un copil?

Ioana şi Ruxandra

–      Da, sper ca anul acesta, 2014, să-mi aducă încă un bebe.

–       Ruxandra ştie că vrei să-i mai faci un frate sau o soră?

–       Ruxandra e şi motivul pentru care am decis să mai facem un copil.

–       Adică ea v-a cerut asta?

–       Da, ea a cerut. Chiar serile trecute ne uitam la Brave/Neînfricata şi a zis că vrea trei fraţi, cum avea Merida în desene. Şi i-am zis; ”Mamă, nu cred că îmi ies chiar trei”. Şi ea a insitat că vrea fix trei frăţiori. Acum noi ne pregătim pentru clasa zero şi deja îi căutăm un birou nou, potrivit etapei. Şi ea se uită la actualul birou şi-mi spune: ”Pe acesta o să-l pun în mansardă şi lui ăla micu’ o să i-l dau cu tot cu camera mea”. ”Stai, măh, că n-a venit încă ăla micul!”. Dar asta nu o împiedică să îşi facă tot felul de planuri. Totul a început când a văzut la colegii ei de grădiniţă că au aproape toţi ba un frăţior, ba o surioară şi acum vrea şi ea la fel. Acum să vedem cum ne-o fi norocul.

3 Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Close
Scroll Up
%d bloggers like this: