De un an fără mama…

A trecut aproape un an de când ea…  nu mai este. A trecut un an greu, al naibii de greu, al naibii de ciudat, de complicat. Un an în care și tata a plecat, ”după mamă-ta” mi-au spus mulți, însă mi-e greu să cred asta,căci ei nu mai aveau nimic de-a face unul cu celălalt de ani buni. Mama se pregătea să aniverseze 20 de ani de când s-a recăsătorit cu un om minunat, care a știut să o facă fericită. Iar tata, cu ale lui, cu lumea lui, una deloc plăcută mie, dar, indiferent de alegerile lui, era tata. Și dor de el îmi va fi oricum. Șase luni distanță între cele două nefericite plecări… șase luni în care cimitirele au devenit destinațiile noastre de weekend.

Octombrie este o lună grea, una în care încerc din greu să îmi păstrez masca de om… normal, de om bine ancorat în realitate, în timp ce sufletu-mi urlă de durere! Aș plânge mult, foarte mult, dar lacrimile nu îmi vor umple golul, lacrimile nu-i vor aduce înapoi… Octombrie a început cu o ”veșnică pomenire” pentru tata, continuă cu un greu de spus cu bucurie ”la mulți ani, sora mea dragă” și o altă „veșnică pomenire”, pentru mama de data asta.

Se spune că timpul vindecă totul. Poate că e prea devreme pentru mine să dau crezare acestei zicale. Timpul nu a vindecat nimic, dimpotrivă, a mărit golul din suflet, a făcut ca lacrimile să fie și mai multe.  Am încercat să mă îmbărbătez la gândul că în plecarea lor a fost și o parte bună: aceea că nu au mai suferit, căci nici unul, nici celălalt nu era în cea ma fericită situație. Îmi spunea cineva recent că bolnavii au și ei demnitatea lor și că aleg să se stingă demni, fără se se mai chinuie, în timp ce noi facem eforturi disperate de a-i ține pe această lume chiar și așa, în suferință. Privind așa situația, poate că părem egoiști noi, cei care îi vrem pe cei dragi alături cât mai mult. Egoiști a fost și cuvântul pe care l-am auzit din gura unui preot la înmormântarea mamei, când ne predica el cu aplomb că, de fapt, în lacrimile noastre nu-l plângem pe cel care a plecat, ci ne plângem pe noi, cei rămași în urmă, dintr-un egoism dat de faptul că ne-am obișnuit cu persoana decedată și nu ne imaginăm fără ea. Dacă faptul că mi-e dor de mama, să o văd, să o aud, înseamnă egoism, atunci, da, sunt o egoistă. Cea mai egoistă. Căci mi-e al naibii de dor de mama, de privirea ei, de vocea ei, de râsul ei, de apostrofarea ei… Mi-e dor să o aud cum se ia de mine când ridic tonul la nepoată-sa, mi-e dor să o aud cum mă laudă că fac cele mai pufoase găluște, dar că supa nu e cea mai reușită… mi-e dor și mi-e ciudă! Mi-e ciudă că mama mea nu mai este aici, fizic, palpabil.

Scriu astea pentru că simt nevoia să îmi descarc sufletul nu în fața celor din familie, care și ei suferă și pe care nu vreau să îi mai împovărez eu cu durerea mea, scriu asta poate și pentru că simt nevoia să urlu…

2 Comments

  1. E prima oară când ajung pe blogul tău și mi-am simțit sufletul prins în chingi. Mama mea s-a dus în februarie. După 7 luni, încă am momente când privesc în gol și o strig. Mi-aș da ani din viață să-mi mai răspundă.
    Nu pot decât să te îmbrățișez. Ele vor fi cu noi, pentru totdeauna. Slabă consolare, știu…. dar e tot ce ne-a rămas.
    Dumnezeu să o odihnească în pace pe mama ta. Asemeni și pe tatăl tău. Ce an crunt ai avut…. 🙁

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Close
Scroll Up
%d bloggers like this: