Vara asta se împlinesc trei ani de când mi-am făcut bagajele, am luat copilul plus pisica și am părăsit România. Am ales să începem o viață normală în Germania. Cât de civilizată și de normală e viața aici am descoperit de cum a început Alexia școala primară, unde nu ni s-au cerut bani pentru hârtie igienică, săpun, cretă, burete și pentru mai știu eu ce face parte din ”fondul clasei”, așa cum eram obișnuită în România.
Nu totul e chiar roz nici aici, că, nah, nu există lume perfectă. Ne-am luat și aici câteva porții de țepe. Unele de la românașii noștri, altele… de la alte nații. Am trecut peste toate, chiar și peste neplăcuta experiență de oameni ai străzii, când, timp de mai bine de trei luni, am dormit pe la cine ne-a primit, pe unde s-a putut.
Din păcate, sau, din fericire – încă nu îmi dau seama dacă e de bine sau de mai puțin bine – mutarea în Germania nu s-a produs pe linie profesională. Adică, aici nu profesez în același domeniu în care am lucrat în România timp de 25 de ani. Aici am luat-o de la zero. Chiar de la zero. Aici nu lucrez într-o redacție, nu mă întâlnesc cu vedete, nu mă cunosc cu personalitățile locale sau naționale. Nu merg la evenimente fancy-glamor, cu sclipici, cu reflectoare, camere de filmat, vedete, haine scumpe, mașini, accesorii de fițe… unde cam totul e de fițe, până la urmă. Și, în cea mai mare parte, fals. Mult prea fals pentru mine, un om simplu, cu bun simț și o viață decentă.
În ultimii ani de lucrat în presa mondenă am observat atât de multe schimbări, încât simțeam că nu mai rezonam cu acea lume. Bine, și eu m-am schimbat mult, am îmbătrânit, prioritățile mi s-au schimbat, astfel că vedeam lumea asta cu totul diferit de cum am văzut-o la început. A contribuit și faptul că ”vedetele” apăreau și dispăreau cu o viteză amețitoare. Apăreau tot mai multe nume noi și se întâmplau tot mai multe lucruri absurde și fără sens – pentru mine.
Oamenii care au fost oameni de la început, așa au și rămas. Dovadă că, după ce am lăsat presa și nu am mai fost un pion prin care să se promoveze, mulți care îmi ridicau osanale, îmi jurau iubire veșnică și exclusivități de invidiat, au și uitat de mine. Alții, însă, cu același drag îmi scriu, mă întreabă de sănătate și de viața în Germania. Puțini, foarte puțini sunt aceștia. Colegi de breaslă, dar și vedete, deopotrivă.
De asta zic că lumea asta a vedetelor, atât de sclipitoare la TV sau în presă, îmi pare, în realitate, una falsă. Atât de falsă și de defectă! Firește, nu generalizez, pentru că, așa cum tocmai am scris în paragraful anterior, sunt și oameni de calitate în domeniul acesta.
Nu fac pe Iuda acum. Deloc. Pentru că eu chiar am iubit jurnalismul. Încă iubesc meseria asta. Până și în somn visam cum făceam nu-știu-ce reportaje de dădeam lumea pe spate, visam cum să abordez subiectul X sau Y. Și acum, încă, mai gândesc în imagini, titluri și articole de pagina întâi. Încă, mental, transpun în articole tot ce mi se întâmplă. Pentru că scrisul este oxigenul meu. D-asta am și ales meseria de jurnalist. D-asta am și făcut acest blog. Să scriu. Pentru că iubesc cuvintele și cum mă pot juca cu ele și cum le pot da valoare. Chiar mă gândeam, la un moment dat, să cer familiei ca atunci când voi fi la doi metri sub pământ, să îmi facă o piatră funerară în formă de pagină de ziar. 😉
Cu toate astea, uite că am reușit să supraviețuiesc și în afara presei. Greu. Încă mai duc dorul perioadei frumoase a jurnalismului românesc. Perioadă în care am avut ocazia să cunosc oameni de excepție, celebri sau colegi de breaslă. Am avut ocazia să îmi întâlnesc o parte din idoli, să vorbesc cu ei, să mă las îmbrățișată de ei. Ce să mai, am adunat amintiri valoroase în perioada aceea. Și am avut ocazia să leg nu știu dacă prietenii, dar relații bune cu vedetele cu care rezonam.
Că, spre final lucrurile au luat o altă turnură în lumea asta a vedetelor, că accentul nu s-a mai pus pe valoare… e altă ciorbă de pește. Am ales între a mă adapta noilor tendințe sau a pleca.
Și am plecat. Am ales schimbarea radicală, conștientă fiind că nu voi putea profesa într-un birou drăguț și călduros de cum ajung în Germania. Am zis că trec și la mop, numai să câștig un ban cinstit. Și nu m-am gândit nicio secundă că, vai!, eu, om cu facultate și câteva poziții de șefă în CV, să ajung la coada măturii. Munca este muncă. Punct. Mereu am respectat oamenii care au muncit cinstit. Mereu am salutat doamnele care veneau să îmi golească gunoiul din birou și nu uitam să le mulțumesc de fiecare dată.
Aici, în Germania, am observat că este la fel. Într-o firmă, oamenii se salută politicos, glumesc și își urează weekend plăcut, indiferent că unul e manager și celălalt de la curățenie. Cel puțin, așa se întâmpla pe unde am lucrat eu. Și, până acum, am lucrat, în ditamai depozitul, la sortat și cărat scrisori, pliante, reviste – corespondența. Am lucrat în transporturi, plus la o școală de predat germana.
Acum lucrez în… construcții, pe șantier, cum ar veni. Adică, am trecut de la tocuri, pantofi de lac, genți drăguțe și ținute comode, la bocanci, salopetă, cască, ochelari și tot ce înseamnă echipament de protecție. Am trecut de la munca într-o clădire frumoasă la cea într-un container metalic. Știam ceva despre construcții când m-am angajat aici? Nu! Cum nu știam nici despre logistică – atunci când m-au primit la FedEx, cum nu știam nici despre contabilitate – când m-au angajat la școala de germană. Dar mi s-au dat șanse să învăț. Iar eu mi-am dat silința să dovedesc să am meritat fiecare șansă.
De ceva timp ne-am mutat într-un birou situat într-o clădire în construcție. Cu mult praf, cu multe țevi la vedere, cu zgomot de fond specific. Sunt secretară. Adică mă ocup de hârtii. Și am învățat atâția termeni noi, am descoperit câtă muncă grea este și în birou, nu doar pe șantier. Mă enervez eu că mi se prăfuiesc prea repede încălțările, dar… c’est la vie! Ah, și mă mai enervez când trebuie să mă schimb în echipament de protecție de câte ori merg din cămăruța numită birou într-o zonă încă not so safe, pentru care se impune purtarea acestui echipament de protecție.
Însă, ce îmi place cel mai mult este că am descoperit oameni atâââât de frumoși! Oameni care nu îți sar la beregată pentru că ai greșit, nu urlă la tine când nu ai trims fișa X de pontaj la adresa Y.
Parte comună cu presa există și în domeniul ăsta: termenii limită. Dead line-urile care îmi mâncau ficații când trebuia să dau gaz și să trimit mai repede textele și fotografiile spre prelucrare. Am parte de acestea și aici. Doar că nu mai e vorba despre articole, și despre acte diverse.
Că nu mai lucrez în presă, da, îmi pare rău. Că lucrez pe șantier, nu! Nu regret și nu mi-e rușine. Și dacă aș fi fost femeie de serviciu, tot nu m-aș fi rușinat. Pentru că, dincolo de meserie, suntem oameni cu toții și nimeni nu e mai cu moț. Și nu judec oamenii după ambalaj. Am ajuns la acea maturitate ce îmi permite să văd lucrurile altfel, dincolo de etichete, sclipici și chestii cât mai scumpe. Și îmi place așa cum sunt acum.
Eu îți mulțumesc frumos că ai intrat pe blog și te mai aștept cu drag. Mă poți urmări și pe FACEBOOK, pe INSTAGRAM, dar și pe YOUTUBE (unde te aștept să dai Subscribe).
Te poți abona la NEWSLETTER și vei primi, o dată pe lună, un e-mail de la mine cu o parte dintre articolele publicate.
