Acum ceva vreme, am asistat la o lecție deschisă despre siguranța copiilor. Un program realizat în colaborare cu Poliția Română. Un program foarte foarte util. Copiilor, părinților, profesorilor. Pe durata unui an, la școală, copiii sunt învățați cum să reacționeze în anumite situații, cum să procedeze atunci când s-au rătăcit, când sunt în pericol, ș.a.m.d.
Vă invit să citiți aici detalii despre acest proiect. Un proiect ce mi-a întărit convingerea că în școlile din România este nevoie de astfel de ore, și nu organizate de vreo firmă sau alta!
Ci chiar la nivel de școală să se implementeze ceva de genul acesta. O oră pe lună nu cred că ar fi un deranj prea mare din partea școlii. Mi-ar plăcea ca lucruri de genul acesta să se întâmple în fiecare școală din România.
Citind toate cele de mai jos, spuneți-mi, nu credeți că ar trebui să cerem să se introducă în școli, măcar o dată pe lună, ore de siguranță? O oră în care copiii, de la cei mai mici, de la pregătitoare, chiar, să fie învățați ce să facă dacă se pierd de părinți/însoțitori. O oră cu un reprezentant al Poliției, care să le vorbească despre pericole, despre încrederea în oamenii străini. Știu, mulți primesc acasă aceste informații. Dar nu toți! Și, cum repetiția e mama învățăturii, nu văd nimic rău ca informațiile de acasă să fie dublate și la școală. Plus că, mai mult ca sigur, copiii vor fi mai receptivi la cele spuse de o persoană în uniforma de polițist, decât la turuiala lui tati și a mamei, nu?
Cu ajutorul informațiilor oferite de doamna comisar șef de poliție Angela Chirvăsuță, în acest material vreau să vă prezint o serie de satistici despre disparțiile minorilor. Cauze, dar și sfaturi. Voi reveni, curând, și cu un articol despre sfaturile doamnei comisar pentru copii, dar și pentru părinții care își lasă copiii singuri acasă.
Îmi doresc să ofer cât mai multe informații pe această temă a siguranței copilului. Asta pentru că știu pe propria-mi piele cum e să fii copil și să te pierzi de părinți. Am trăit-o și, iată, acum, la mai bine de 30 de ani distanță, experiența încă îmi este vie în memorie. Îmi amintesc fiecare detaliu, fiecare spaimă, lacrimă de copil speriat că nu-și va mai vedea niciodată familia. Este o traumă pe care o putem evita, dacă ne informăm copiii.
Conform Studiului cu privire la disparițiile de minori, realizat de Institutul de Cercetare și Prevenire a Criminalității, tipurile de dispariții de minori întâlnite sunt:
Dispariţii voluntare – 94,7% – plecări voluntare, intenţionate ale minorilor de la domiciliu sau de la centrele de ocrotire a minorilor, pe o perioadă nedeterminată.
Dispariţii ca urmare a unor situaţii accidentale – 2,2%
– minori care s-au rătăcit, s-au înecat, s-au accidentat;
– minori care, fie au rămas peste noapte la colegi sau prieteni, sau care au plecat de acasă pe o perioadă determinată fără să-şi anunţe părinţii.
Dispariţii cauzate de acţiunile unor persoane – 1,2%
– minori ucişi din diverse motive, în principal în condiţiile abuzului sexual;
– copii minori răpiţi cu diferite scopuri: exploatare sexuală, traficare în afara ţării, exploatare prin muncă;
– minori luaţi de unul dintre părinţi fără înştiinţarea celuilalt.
Alarmări nejustificate:0,8% .
Putem menționa 6 tipuri de situaţii care conduc la înregistrarea de dispariţii de copii:
- Părăsirea voluntară a domiciliului sau a centrelor de ocrotire.
- Rătăcirea.
- Alarmări nejustificate, în situaţii datorate unei lipse de comunicare. Membrii familiei sau responsabilii din centrele de ocrotire se alarmează deoarece copii au întârziat, fără să anunţe, peste ora la care se întorceau de regulă de la şcoală, de la joacă, de la plimbare sau din vizita la rude. Sau care au rămas, fără să anunţe, la colegi sau prieteni. Copii care au plecat neanunţat către diverse destinaţii (de exemplu, concerte sau festivaluri în altă localitate decât cea de domiciliu) – acestea sunt situaţii ce nu se pot încadra în categoria de părăsire voluntară a domiciliului. Asta eoarece copii aveau intenţia de a reveni cât mai repede acasă sau la centrul de ocrotire.
- Producerea unor accidente: înec (cele mai frecvente), căderea în puţuri, râpe, gropi de colectare a deşeurilor de la diferite fabrici, accidentarea pe şantiere nesupravegheate, surpări de teren, accidente de maşină etc., posibilităţile fiind multiple.
- Agresarea copiilor cu diverse scopuri: răpire şi sechestrare pentru exploatare sexuală sau exploatare a muncii, traficare în afara ţării şi obligarea la cerşetorie, prostituţie, implicare în infracţiuni (furturi, de regulă).
- Luarea unui copil de către un părinte fără consimţământul celuilalt sau fără să anunţe centrul de ocrotire, scoaterea copilului din ţară pentru a fi adoptat fără respectarea formelor legale – pentru aceste situaţii, reprezentativă nu este intenţia de agresare, ci intenţia de a ascunde locaţia copilului de aparţinătorii sau reprezentanţii legali.
Părăsirea voluntară a domiciliului
Se referă la cazurile în care copiii, aflaţi în situaţii dificile care le depăşesc limita de suportabilitate, au o reacţie de fugă. Fie fără o destinaţie clar stabilită, fie către o destinaţie aleasă unde speră să găsească o soluţie pentru problema cu care se confruntă.
Reacţia de fugă este motivată atât de tensiunea situaţiilor diverse la care copilul este expus în familie sau în centrele de ocrotire, cât şi de caracteristicile de personalitate ale unor copii, care le influenţează decisiv alegerea reacţiilor la acele situaţii.
Cele mai frecvente situaţii tensionante resimţite de copiii care părăsesc voluntar domiciliul sau centrele de ocrotire şi care formează fondul de circumstanţe pe care se dezvoltă ideea de fugă a copiilor sunt:
- violenţa în familie sau în centrele de ocrotire, din partea părinţilor, dar şi a unor concubini ai părinţilor, fraţi, colegi din centrele de ocrotire sau chiar responsabili ai acelor centre, în condiţiile în care copiii nu se simt protejaţi de părinţi sau de responsabilii din centrele de ocrotire în faţa formelor de violenţă diverse: abuzuri fizice, abuzuri emoţionale, abuzuri sexuale;
- starea de sărăcie, care produce diverse frustrări şi, mai ales, o puternică incertitudine cu privire la îmbunătăţirea situaţiei;
- lipsa de atenţie sau de interes/neglijare faţă de nevoile copilului aflat în dezvoltare, din partea unor părinţi prea preocupaţi de serviciu sau de probleme personale, astfel încât copiii se simt nedoriţi sau ignoraţi;
- lipsa de control a situaţiei şcolare a copiilor, în ceea ce priveşte frecvenţa la cursuri şi interesul pentru studiu arătat de copii;
- rigiditatea regulilor de convieţuire şi lipsa de comunicare în familie, pretenţiile exagerate din partea părinţilor cu privire la rezultatele şcolare sau la alegerea tipului de carieră, impuse prin forţă, situaţii care produc copiilor sentimente de frustrare şi minimalizare a propriei importanţe în cadrul familiei;
- lipsa de comunicare adecvată şi încercarea de impunere prin forţă a standardelor familiei cu privire la prietenii aleşi de copii, mai ales în cazurile adolescenţilor care doresc experimentarea relaţiilor sexuale (situaţie întâlnită mai frecvent în cazul fetelor);
- modele de comportament disfuncţionale receptate în familie: lipsa interesului pentru studii, practicarea cerşetoriei, lipsa de organizare a vieţii, rezolvarea conflictuală a diferendelor, antecedente penale ale membrilor familiei, consum frecvent de alcool al unora dintre membrii familiei;
- tulburările de comportament ale unor copii, provenite din factori diverşi, mesaje contradictorii în educaţia copiilor, lipsa de supraveghere a cercului de prieteni şi a modelelor de convingeri şi comportament care influenţează conduita copiilor, divorţul părinţilor sau decesul unuia dintre părinţi, abandonarea copiilor în centre de ocrotire sau la diverse rude etc.
Motivele declarate de copiii care au plecat de acasă au fost următoarele:
- dorinţa de libertate, neîngrădită de anumite reguli de comportare în familie sau în centrele de ocrotire. Aceşti copii au ales să vagabondeze câteva zile, singuri sau împreună cu alţi prieteni, întreţinându-se din banii luaţi de acasă înainte de plecare sau prin practicarea cerşetoriei, chiar prin furturi din societăţi comerciale si buzunare/genţi. De regulă, comportamentul şcolar al acestora este caracterizat de absenteism, abandon, corigenţă sau repetenţie, afilierea la găşti de cartier, atitudini agresive faţă de colegi şi profesori. Lamomentul găsirii lor, manifestă adesea refuz sau reticenţă de a se întoarce în familie sau în centrele de ocrotire;
- teama de reacţia părinţilor faţă de rezultate slabe la învăţătură sau faţă de unele greşeli de comportament ale copiilor, în situaţia în care aceşti copii se aşteaptă la reacţii violente sau au fost educaţi să se autoculpabilizeze în mod exagerat;
- dorinţa de autonomie financiară, ca o soluţie la lipsa de perspective resimţită în familie. Aceşti copii încearcă să se angajeze sezonier la diferite persoane particulare, să treacă frontiera pentru a lucra în străinătate (băieţii, de regulă), să cerşească sau chiar să fure din societăţi comerciale sau din buzunare şi genţi (şi fetele şi băieţii), să practice prostituţia sau să se angajeze temporar în cluburi de noapte sau baruri (fetele). Uneori, aceşti copii pleacă de acasă împreună cu fraţii sau, din centrele de ocrotire, împreună cu alţi colegi, şi aleg împreună diverse forme de comportament riscant, victimal sau infracţional. Acești copii înregistrează frecvent absenţe de la şcoală sau chiar abandonează şcoala, se afiliază unor grupări stradale; la momentul găsirii lor, manifestă adesea refuz sau reticenţă de a se întoarce în familie sau în centrele de ocrotire;
- dorinţa de a se muta împreună cu un prieten (cel mai frecvent) sau o prietenă. Majoritatea fetelor care aleg această soluţie refuză, de obicei, atunci când sunt găsite, să se reîntoarcă la domiciliu sau au suficiente reţineri, astfel încât se poate prognoza în majoritatea acestor cazuri că vor repeta evenimentul. Pentru ele, a locui cu un bărbat înseamnă atât satisfacerea dorinţelor sexuale şi a nevoilor afective, cât şi scăparea din situaţiile dificile cu care se confruntă acasă: sărăcia, violenţele, conflictele permanente, lipsa de atenţie şi afecţiune, dorinţa de a găsi un sprijin pentru rezolvarea conflictelor cu familia sau pentru lipsa de afecţiune resimţită în familie sau la centrul de ocrotire. Unii dintre aceşti copii aleg fievagabondajul singuri sau în grup, fie merg la diferite rude sau prieteni pentru a locui câteva zile; nu au un plan de viaţă bine stabilit, ci este o reacţie la saturaţia faţă de tensiunile cotidiene resimţite;
- dorinţa, mai mult sau mai puţin conştientizată, de a crea un moment de criză în familie, pentru a atrage acesteia atenţia asupra copilului, care se simte permanent neglijat şi neimportant în familie; aceşti copii aleg, de regulă, varianta vagabondajului, singuri sau în grup, merg la rude sau chiar se implică în activităţi de cerşetorie sau prostituţie.
RECOMANDĂRI PREVENTIVE
SFATURI PENTRU COPII:
Pentru a nu vă pierde de părinţi:
- Nu vă îndepărtaţi de părinţi atunci când vă aflaţi în oraş, la cumpărături sau pe stradă, în vacanţe;
- Și nu intraţi în vorbă cu persoane necunoscute şi nu răspundeţi invitaţiei acestora de a le însoţi, indiferent ce vă roagă sau vă promit; nu vă lăsaţi intimidaţi de ameninţări sau impresionaţi de cadourile acestora – atunci când sunteţi acostaţi de asemenea persoane, îndepărtaţi-vă rapid şi apelaţi la cineva cunoscut;
- Dacă vă pierdeţi de părinţi, rămâneţi în zona în care i-aţi văzut ultima dată şi cereți sprijinul unui adult (preferabil de la o instituţie, un magazin etc.); dacă vedeţi un poliţist în zonă, adresaţi-vă acestuia.
- În cazul în care vă pierdeți într-un magazin, NU ieșiți din magazin. Cereți ajutorul casierei, personalului de pază sau unui adult însoțit de un copil.
SFATURI PENTRU PĂRINŢI:
Pentru a evita dispariţia copilului dumneavoastră:
-
- Supravegheaţi-vă în permanenţă copilul, la joacă, când vă aflaţi la cumpărături şi în zonele aglomerate; câteva clipe de neatenţie sunt suficiente ca acesta să dispară sau să se accidenteze;
- Învăţaţi-l că are voie să plece doar cu permisiunea dumneavoastră şi că trebuie să spună întotdeauna unde şi cu cine pleacă;
- Explicaţi-i, pe înţelesul său, cu exemple concrete, că nu este bine să intre în vorbă cu persoane străine şi nici să accepte de la acestea diverse obiecte sau promisiuni; în niciun caz nu trebuie să se urce în maşinile necunoscuţilor sau să îi însoţească, indiferent de pretext;
- În concedii, acordaţi o atenţie sporită supravegherii copilului; aglomeraţia şi mediul străin reprezintă factori de risc care pot favoriza pierderea acestuia;
- Nu-l trimiteţi singur la cumpărături, mai ales în locurile pe care nu le cunoaşte;
- Asiguraţi-vă că ştie numele şi numărul de telefon al părinţilor, precum şi adresa la care locuieşte;
- Învăţaţi-l că, dacă se pierde de dumneavoastră, trebuie să rămână în zona unde v-a văzut ultima dată şi să apeleze la un polițist sau la un adult însoţit de un copil.
Material realizat cu sprijinul doamnei Comisar șef de poliție Chirvăsuță Angela, Institutul de Cercetare și Prevenire a Criminalității, Inspectoratul General al Poliției Române.
Utila postare! Iti multumim pt informatii.
Cand avea Amalia 3 ani eram intr-un bazar din Turcia cu ai mei. Eu o tineam de mana, sotul meu se uita la niste incaltaminte pentru ea, mama si tata erau afara din magazin cascau si ei ochii pe-acolo. Nu stiu cum a plecat de langa noi. Cand mi-am dat seama, am incremenit. Am iesit amandoi afara, nu o vedeam nicaieri. Deja imi imaginam mii de scenarii de groaza. Cand ea apare ca o floare cu mă-sa mare de mână dintr-un magazin alăturat. Pe Ale l-am pierdut când avea un an jumate pe o plaja din Muntenegru. Eu cu sor-sa adunam scoici, taica-su ramas la supraveghere s-a aplecat sa indrepte cearceasul. Cat sa fi durat? 5-6 secunde. Piticul se asezase in fata unui om mai solid si din unghiul in care era taica-su nu il vedea. E ingrozitor sa pierzi copilul, chiar si pentru cateva secunde. Astfel de campanie e foarte utila.
Multumesc pentru articol! De citit, de recitit!
Nu vreau sa ma gandesc ce simte un copil care se pierde de parinti si nici un parinte care isi pierde copilul. Cred ca aceste ore conteaza. Eu cred ca cei mici au nevoie de ore de siguranta, de circulatie rutiera, de educatie civica, dar facute serios, nu de dragul de a umple programa.
Am citit articolul tău cu noduri în gât, pentru că acesta este un coşmar pentru mine. Chiar şi atunci când îi pierd din ochi câteva secunde, mă ia cu călduri. E clar că este nevoie de astfel de ore în şcoli, poate chiar esenţial!
Foarte bun articolul! Minunata initiativa! Cum pot sa fac sa organizez la gradinita fetitei mele o astfel de ora cu un politist?