Copiii au nevoie de educație și au dreptul la aceasta – ăsta e mesajul pe care l-am primit de la școala unde merge Alexia, aici, în Germania. Mesajul a venit împreună cu un lung șir de info și de măsuri anti-corona și cu explicații de ce trebuie să respectăm niște reguli minime de igienă, de prevenire.
Aici se fac toate eforturile să se țină școlile deschise, nu să le închidă. Pentru că nemții știu că e importantă școala. Pentru că nemții vor viitori adulți responsabili și educați. Le-ar fi ușor să le închidă, nu? Pun batista pe țambal și gata. Treaba e rezolvată. Dar, închiderea școlilor duce la un lung șir de alte chestii pe care trebuie să le închidă. Și pentru că urmările ar fi cam nașpa, nemții trag cât pot să nu închidă totul. Ne învață că trebuie să fim responsabili. Că trebuie să ne respectăm semenii. Vrei să fii bine? Atunci respectă niște reguli. Toți, nu doar unul sau altul.
Periodic, suntem informați de școală care e situația cu virusul ăsta păcătos în școala noastră. Azi, am primit un mesaj de la Kultusminister Prof. Dr. Michael Piazolo, care susține menținerea școlilor deschise, acolo unde se poate cât mai mult posibil. Din septembrie, când a început școala, și până acum, am tot primit e-mail-uri în care ni se spune ce trebuie să facem, unde să ne informăm, care sunt semnele ce ar trebui să ne îngrijoreze, ce să facem când apar anumite simptome… Practic, se comunică. Practic, îți dă sentimentul că ei chiar vor să facă una-alta pentru tine, cetățeanul contribuabil.
Mă întrebam, la un moment dat, dacă acasă, în România, aș fi primit aceste infromări periodice de la școală. Am întrebat unii părinți și răspunsurile lor au fost negative. Nu, nu au primit astfel de comunicări de la școală. Doar că se închid școlile, atât li s-a zis. Și, în cazul celor cu care am vorbit, li s-a zis asta DUPĂ ce s-a anunțat la TV.
Mi-aș fi dorit ca și acasă la mine, în România, să fi avut acest sentiment pe care îl am de când am venit în Germania. Tare mi-aș fi dorit să nu fi plecat de acasă, departe de ai mei. De familie, de prietenii de suflet. Dar am simțit că viitorul Alexiei, siguranța ei și a noastră, sunt mai importante. Am lăsat tot ce am clădit în țară și am urcat în acest ultim tren pentru noi spre o normalitate pe care am tot căutat-o acasă. Pe care am tot sperat că o vom trăi acasă, între ai noștri, nu printre străini. Nu e deloc ușor să o iei de la capăt, la 40+ de ani, într-o țară străină. Nu e deloc ușor să îți rupi copilul de prieteni, de lumea pe care o știa și o iubea, de o lume în care înțelegea ce se vorbea…
Aș fi vrut să fi rămas ACASĂ!
Dar… mai e drum lung până când acasă lucrurile vor fi normale. Până când eu, ca și cetățean cinstit, voi fi respectat și nu batjocorit. Mai e mult până când, în România, vei putea merge în spital convins că vei pleca de acolo ”reparat”. Și mai muuult e până când semenii nu se vor mai uita în curtea ta, nu vor mai încerca ”să te facă”, pentru că tu ești prost, slab de înger, fraier că ești corect și nu boss de boss bengos.
Acasă, în România, vor mai trece o grămadă de generații prin ceea ce trec cei rămași. Pentru că toți cei care visăm la o normalitate și la o Românie civilizată suntem mult mai puțini decât boșii bengoși și jmecheri care fac jocurile. Dacă ești al cuiva, ești bine. Dacă nu… atunci taci și-nghite. Sau… pleacă… fugi și încearcă să îți faci un ”acasă” în altă lume. Și să rămâi cu un mare gol în suflet și cu un dor imens de lumea ta, cea pe care o știai.
Eu îți mulțumesc frumos că ai intrat pe blog și te mai aștept cu drag. Mă poți urmări și pe FACEBOOK, pe INSTAGRAM, dar și pe YOUTUBE (unde te aștept să dai Subscribe).
Te poți abona la NEWSLETTER și vei primi, o dată pe lună, un e-mail de la mine cu o parte dintre articolele publicate.
