Da, plang la televizor. Si?

Acum viaţa mea se împarte în două: prima e ”înaintea erei Alexiei” şi cea de-a doua, firesc, ”după ce am născut-o pe Alexia”. În mare, cam totul s-a schimbat de al o eră la alta. De la relaţiile cu prietenii, sau cu cei pe care îi consideram prieteni, până la gusturile mele, strările mele emoţionale, preferinţele mele în materie de orice.

Înaintea erei Alexiei eram vitează, eram oareşcum insensibilă. Pe atunci n-am vărsat o lacrimă la vreun film, la vreo emisiune sau ştire de la tv. La ”Titanic” am râs pe rupte. Am urmărit ”Pe aripile vântului” mai mult cu un ochi critic, căci filmul nu mi s-a părut a se ridica la valoarea cărţii (am citit întâi cartea, iar filmul l-am văzut la mulţi ai după lectură). La ştirile despre suferinţa semenilor reacţionam superficial: ”Vai, săracii” şi… cam atât.

După ce am născut-o pe Alexia am devenit muuuult mai sensibilă. Şi sălbatică, plângăcioasă, irascibilă, neînduplecată, bossy. Iar preferinţele mele sunt cu totul altele acum. De înţeles, de altfel. Dacă până acum mă informam, ştiu eu, de noile tendinţe în modă, cine cu cine s-a cuplat, la ce cârciumi se mănâncă bine/prost, ei bine, acum mă interesează altceva. Ce spectacole pentru copii sunt în weekend, care sunt preţurile unor ateliere pentru copii, ce decizii mai ia guvernul în privinţa alocaţiei de stat, ce tâmpenii mai face Ministerul Învăţământului… Adică tot ce ţine de copil, de viaţa de familie. Până şi lecturile sunt predominate de cărţile despre copii, educaţie, sănătate, creştere. Asta pentru că îmi doresc să fiu cât mai informată. Sunt ca un burete când vine vorba de informaţii care au legătură cu creşterea, sănătatea, psihologia şi educarea copilului

Ah, şi am devenit mai plângăcioasă. Prea plângăcioasă, aş spune. Am vărsat lacrimi când a avut loc tragedia de la maternitatea Giuleşti. Multe lacrimi au curs atunci pe obrajii mei. Şi acum, doar când îmi amintesc ce a fost, am un nod în gât. Am lăcrimat uşor chiar şi la desene animate, când Lena şi-a pierdut calul pe care îl iubea enorm. Am plâns destul de mult când am văzut filmul ”Hachiko: Povestea unui câine”, cu Richard Gere. În parte pentru că m-a emoţionat povestea, în parte pentru că mi-a amintit de Macovei, câinele meu de la ţară. Un maidanez roşcovan pe care eu şi verii mei îl chinuiam, bietul de el!, dar care nici ”mâr” nu zicea când ne urcam pe el toţi odată, când îl trăgeam de coadă ori de urechi. Iar când a simţit el că îi vine timpul, a rupt lanţul cu care era priponit în curte şi a fugit. L-au găsit după două zile, mort, la mormântul bunicii mele. Dragul de Macovei…

Macovei, mama, eu, sor-mea

De ce scriu toate astea acum? Pentru că zilele trecute am avut o discuţie cu un coleg a cărui soţie e însărcinată în vreo 4-5 luni. Omul mă întreba dacă eu am fost plângăcioasă când eram însărcinată. ”Eram irascibilă şi plângeam. Nu ştiu dacă mult, dacă din orice. Ştiu doar că după naştere am avut câteva crize de nervi, de plâns. Dar bărbati-miu ştie mai bine! Eu îmi amintesc în ceaţă despre perioada aceea”, i-am spus eu colegului. Ei bine, el îmi povestea că soţia lui plânge când se uită la anumite filme, în timp ce el se amuză pe seama ei. Abia când i-am spus, aşa cum m-am priceput eu, că nu-i de glumă cu stările astea, că nu e de râs, şi-a pus un semn de întrebare. A înţeles (sper!) că e o stare normală la gravide şi lăuze şi că, pentru binele soţiei, al relaţiei lor, trebuie să se abţină din râs, chiar dacă el face treaba asta mai mult ca să o tachineze.

Am citit undeva că o gravidă trece mai uşor peste aceste episoade dacă partenerul îi este alături şi dacă plânge şi el alături de ea. Sau, măcar, simulează. Am crezut, iniţial, că e o exagerare. Dar, când mi-a venit rândul, am constatat pe pielea mea cât de important e ca omul de lângă tine să te sprijine şi să se topească în faţa nevoilor şi suferinţelor tale. Am simţit cât de mult te poţi înrăi/înstrăina atunci când gheţarul nu începe să se topească şi cât rău poate face unei relaţii un astfel de comportament din partea soţului. De aceea, ori de câte ori am ocazia, ori de câte ori sunt întrebată, le spun viitorilor şi proaspeţilor tătici că au numai de câştigat dacă se topesc şi renunţă la imaginea lor de duri în faţa femeii.

Sunt, oare, singura care plânge la tv?

7 Comments

  1. Cu siguranta toate femeile devin mai sensibile cand au un bebelus. Nu doar bebelusul evolueaza pe perioada sarcinii, ci si mama.

  2. Draga mea, nu sunt insarcinata, am fost de 2 ori perioade scurte ( au fost sarcini oprite in evolutie, 6 si 9 saptamani ), dar de cand ma stiu eu am plans destul de usor la diverse informatii, filme, reportaje, stiri.
    Oare cum voi fi cand voi fi insarcinata cu viitorul bebe sanatos? Cum ma voi comporta, nu stiu!
    Daca acum lacrimez foarte usor , atunci…nu stiu cum voi fi ! 🙂
    Cum ma v-a percepe sotul meu si cum va fi situatia noastra cu sustinerea si sprijinul, voi afla! 🙂
    Multumesc pentru acest articol, foarte interesant ! 🙂

  3. Nu , draga mami de Alexia , nu esti sigura ,ma inscriu si eu in clubul plangacioaselor si a datatatoarelor de apa la soricei. 😀
    Eu una am fost plangacioasa la filme si cand eram mai tanara , inainte de a deveni mama prima oara.Imi amintesc de un film , in care eroul principal era Erol Flynn , un actor de care nu cred ca ai auzit , ca a murit de mult si e de-un leat cu Tutankamon 😀 , in care era vorba de regina Angliei si cu o poveste de dragoste inserata….of Doamne , ce de lacrimi am dat cand s-au despartit indragostitii! Apoi am plans cand am vazut una din versiunile celor trei muschetari , in regie britanica si am bocit cu aplomb cand Constance de Bonaxieu a murit ucisa de Milady…
    Nu as putea spune ca dupa ce am devenit mama prima sau a doua oara m-am facut mai sensibila decat de obicei , mai ales ca umarul ala de care vorbesti ,la mine a cam lipsit si a intersectat viata mea sporadic….dar da , plang la filme ce ma emotioneaza si care sunt aproape de realitate , am plans la Ice Age , daca poti sa crezi , la scena in care omul isi recupereaza copilasul de la Diego….nah ca am marturisit 😀 :P…..am ras si eu la Titanic si , desi l-am revazut de inca 4 ori , nici in momentul de fata nu pot pricepe si intelege pentru ce mama naibii a luat 7,8 sau cate naiba de Oscaruri a luat? Iar la Haichiko am bocit de ziceai ca s-a sfarsit lumea si Haichi era propriul meu catel…..Plang si la reality tv-uri….cand este emotionant.Plang si numai cand fiica-mea ma ia de gat cu mainile ei lungi ca niste liane , ma pupa apasat si zice “mama , ce te iubesc!”.
    Suntem femei ….si e normal sa plangem…nu toate am mostenit genele Xenei razboinice , desi si Xena a plans cu lacrimi , ca orice femeie , in cateva episoade…. 😉 😛 Iar la statutul de femei , unele dintre noi ,adaugam si meseria de parinte si asta ne ridica la rangul de plangacioase cu state de plata! 😉 😀

  4. Eu plang la filme si plang cand vad la tv povesti despre copii chinuiti, bolnavi, batuti, saraci…Ma emotioneaza foarte tare fiindca imi plac mult copii.. plangeam si inainte de a avea copii, plang si acum. 🙂

  5. eu fac parte din clubul plangacioaselor. inca nu si al mamelor , dar pot sa spun ca sunt atat de plangacioasa cand vad la tv filme siropoase, emisiuni care prezinta situatii triste, plang cand merg p strada si vad un animal lovit sau un batran care are nevoie de ajutor…multi considera plansul o slabiciune , si chiar e dar in acelasi timp e o dovada de omenie, de puritate a sufletului…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Close