Am trăit pe pielea mea un alt nivel al emoţiilor. Nu credeam că pot trăi aşa emoţii care să mă facă să mă pierd cu firea în halul în care am făcut-o vineri, când am dat examenul auto, faza traseu. Să uit absolut totul, să tremur în aşa hal, încât să nu-mi mai pot controla mişcările, gândurile, emoţiile. Și eu care credeam că am avut cele mai mari emoții când am început școala de șoferi.
După ce am trecut cu brio proba teoretică pentru obţinerea permisului auto (am luat 25 de puncte din totalul de 26), a venit rândul celei practice. Traseul, mai pe scurt. După o noapte de dormit în reprize, de visat, tot în reprize, ba că întârzii, ba că produc un accident în timpul examinării, ba că dau peste un examinator mai al dracu’ decât necuratul, ba că iar mă “cert” cu ambreiajul şi îmi moare motorul, am reuşit dă mă dau jos din pat. Era 5.30. Cu o mie şi una de texte motivaţionale în gând, am purces spre locul de întâlnire cu instructorul. Eram ca o somnambulă. Încă o dată m-am convins că trezitul de dimineaţă nu e pentru mine.
Atmosfera în maşină, în aşteptarea momentului în care poliţiştii examinatori vor striga “catalogul”, a fost destinsă. Când ne-a venit rândul la prezenţă, un poliţist minion, cu un aspect… hai să zic rigid, îmi rosteşte numele. Pe al meu şi pe al celorlalţi doi colegi de-ai mei care au făcut şcoala cu Gabi.
“Suntem haliţi, e al naibii ăsta”, a fost concluzia noastră, după ce poliţistul ne-a făcut instructajul. La ora 8 ne-am auzit strigaţi, pe la 11 ne-a venit rândul la… “tăiere”. Timp în care am stat în maşină, am mâncat covrigi şi ne-am rugat de vreo doi proprietari să ne lase să le folosim toaleta din casă. Cam… făceam pe noi, la propriu, şi nu ne puteam depărta prea mult de maşină, căci nu ştiam când va veni poliţistul examinator să ne ia la verificat. Da, asta e partea nasoală a susţienrii probei practice pentru obţinerea permisului auto. Stai şi aştepţi în stradă ca tolomacul, nu ştii când îţi vine rândul, nu ai unde să îţi faci nevoile fiziologice… staaaaai şi aştepţi.
Şi priveşti cum se face schimbul de tură între maşini şi examinaţi. Îi vezi pe unii ieşind din autoturisme plângând, pe alţii dansând, pe alţii “miserupişti”: “Lasă, mă, că mai dau eu şi a Nşpea oară!”. Eu nu ştiu din care categorie fac parte. Ştiu doar că am plecat cu gândul că trebuie să obţin permisul, dar, ceva îmi spunea că nu va fi aceea ziua în care se va întâmpla asta. Pentru că nu am reuşit să domesticesc ambreiajul, pentru că sunt ca un melc la volan, deşi am avut şi câteva scăpări în timpul şcolii când vitezometrul ajungea la 50, fără să îmi dau seama.
Mă gândeam că nu voi lua din prima şi pentru că am tendinţa să nu merg atât de aproape de bordură pe cât îmi zicea instructorul că ar fi trebuit. Eu am circulat mai mult pe principiul “e strada mea, merg pe mijloc, că am cojones” 😉
Bon, să revin la ziua tăierii! După instructajul şi încurajările de rigoare, Gabi ne-a spus că nu avem de ce să fim emoţionaţi, că nu ar fi un capăt de ţară dacă picăm. A funcţionat discursul lui. Am fost zen. Până mi-a zis poliţistul să pun maşina în mişcare…
Odată cu sunetul motorului pornit de mine a început şi coşmarul meu, care încă mă mai bântuie. Cum mama zmeilor am putut fi atât de… tută? Nu am omorât motorul, aşa cum mă temeam eu, ci am făcut-o lată. RĂU! Adicătelea, la semafor, la culoarea verde, trebuia să fac stânga, conform indicaţiilor poliţistului. Am făcut, nu zic nu.
Dar cum? Mai rău ca o blondă! S-a dat verde şi ia uite cum blonda mea trage stânga de volan şi trece… nu tu ocolit centrul imaginar, nu tu să stau să cedez prioritate de dreapta. Ce-s alea? Nu pentru mine, clar! Pur şi simplu am trecut. Am uitat orice regulă de circulaţie! Başca îmi tremurau picioarele mai ceva ca lui Bocănilă, nici nu ştiu cum am reuşit să nimeresc pedalele! Parcă eram venită după un chef udat cu mult alcool! Or, eu nu consum licori bahice…
Neuronul meu, săracul, era în stand by. Dar rău! Ah, dar nu mi-a ajuns, noooo! Trebuia să o fac şi mai lată. Mâinile îmi tremurau atât de tare, că abia ţineam linia dreaptă. Domnul poliţist, amuzat, mă ia ca pe… tute. Pe bună dreptate, de altfel. „De cât timp nu aţi mai condus, doamnă?”. „O lună-două”, reuşesc eu să îi şoptesc cu gura încleştată. De nervi, de emoţie. Ştiam că am picat, mă aşteptam să mă treacă pe dreapta şi să urce el la volan.
Dar omul s-a gândit să mă ajute, să îmi ofere o lecţie gratuită de condus. Aşa că m-a lăsat să mai (încerc să) şofez. Cu viteza melcului şi în zig zag, că, deh, mandea tremura ca piftia în continuare. Nici la prima şedinţă de condus nu am mers în halul în care am făcut-o la examen. Ce să zic, nici acum nu-mi vine să cred în ce hal am fost. Ştiu că mă pierd cu firea, că mă dau eu rotundă, dar că mă transform într-un iepure fricos când am de susţinut vreun examen.
Cel puţin aşa eram în facultate. Dar zău dacă am fost vreodată în halul în care m-am prezentat la traseu! Dar, măcar, vorba poliţistului examinator, care mi-a arătat ceasul când a vrut să noteze pe foaia de parcurs ora la care s-a terminat examinarea: „Ia uitaţi, doamnă, vedeţi, măcar aveţi noroc în dragoste, e douăşpe fix!”. Degeaba a încercat el să glumească cu noi, pentru a ne detensiona, degeaba a vorbit pe un ton cald şi prieteos, degeaba, degeaba, degeaba. Mandea mea a fost praf! Şi pulbere! Halal!
Ah, şi mai era să îi dau şi cu pixul în cap poliţistului. Îmi tremurau mâinile atât de tare, încât abia am putut semna foaia de parcurs.
Mai încerc o dată, dar dacă tot piftie sunt, atunci mai bine rămân o piftie cu permis de pieton, nu şi de conducere. Zău aşa! Ne vedem la episodul cu numărul doi.
Într-un final, așa am luat examenul auto.
Dacă ți-a plăcut (sau nu) ce-am scris, mi-aș dori foarte tare să mi-o spui. Cu un mic comentariu, cu un share, cu un like…
Mă poți urmări și pe FACEBOOK, pe INSTAGRAM, dar și pe YOUTUBE (unde te aștept să dai Subscribe).
Te poți abona la NEWSLETTER și vei primi, o dată pe lună, un e-mail de la mine cu o parte dintre articolele publicate.
Eu îți mulțumesc frumos că ai intrat pe blog și te mai aștept cu drag.
bine ca nu era sa dai si peste un card de pietoni cum am facut eu :))). au trecut 9 ani de atunci si mie nu mi-a mai trebuit examen auto si permis. desi sotul imi tot spune ca anul asta musai sa fac din nou scoala si sa-mi iau permisul. scoala o fac, dar cu luatul permisului nu promit nimic :))
e clar, am fost niste stresate in scoala si de asta avem teama de examene.
hai, iti tin pumnii ptr urmatoarea tura .
Da, la şcoală aveam emoţii la examene. Dar numai atunci când învăţam. Au fost şi situaţii când m-am prezentat la “fie ce-o fi”, cu doar 1-2 capitole citite. Eram mai relaxată pentru că nu aveam ce informaţii să încurc. Şi, culmea, la alea luam note mai mari.
Sper să fiu mai zen data viitoare! Merci. Baftă şi ţie! Şi, dacă vezi pietoni, scoate capul pe geam şi urlă la ei să stea naibii pe trotuar până după ce treci tu 😉
:))) cred ca asa e cel mai sigur
Si eu am picat prima data, din acelasi motiv: o frica paralizanta. Plus faptul ca nu dadusem spaga politistului, chestie care era obligatorie pe atunci. M-a frecat pana nu am mai putut apasa pe frana cu picioarele alea moi, moi pe care le aveam, si am oprit cu ajutorul bordurii langa care trebuia sa parchez, cica 😉 Dar nu am inteles ce e aia cu centrul imaginar al intersectiei. Stiam ca nu mai e obligatoriu sa il depasesti, de cativa ani incoace. S-a revenit la regula aia?
Ce șpagă, nene, sunt toți precauți acum. Și când a mai auzit polițistul că lucrez în presă, mucles…
Aia cu centrul imaginar e cu dus întors. Unii au zis că nu mai e valabiă, dar văd că tot se mai pune în practică…
O lege nu are cum sa fie cu dus-intors: ori e, ori nu e. Fii mai curajoasa data viitoare, adu-ti aminte ca teoria o stii foarte bine si contesta prostiile cu care te intimideaza politistul. La urma urmei, cred ca si la practica esti mai tare decat el, ca tu ai avut curajul sa treci printr-o nastere, spre deosebire de el, asa ca trage-i cu curaj! 😉
Păi nu mai e cu ocolirea lui peşte, doar că, în trafic, dacă nu eşti primul la semafor, eşti nevoit să te ţii după cei care îl ocolesc, dacă nu vrei să blochezi traficul.
Merci pentru încurajări! Poliţistul care ne-a picat, chiar a fost domn şi nu a încercat să ne încurce. Chiar a fost un drăguţ
Salutări. Ți-am citit cu interes blogul și poveștile despre examen. Ai dat câteva sfaturi bune, acum am și eu unele referitoare la emoții.
Să știți, toți cei care vă luptați cu firea la examen, că am avut și eu emoții. Subconștiente. Exact cum spui, în minte eram calm, dar examinatorul mi-a spus că eram cam alb. M-a pus să întind mâinile dar ele nu tremurau. Emoțiile se manifestau diferit. Întârziau procesul de gândire și de luare a deciziilor, etc.
Eu am dat multe examene la viața mea, și aproape toate cu foarte mult succes (chiar dacă pare că mă laud). Dar examenele mele erau teoretice. Am luat cu 26 sala. Am fost pe la olimpiade, admiteri, etc. Aceste examene sunt altfel. Ele îți permit să stai în banca ta 10-20 de minute, te gândești la ce vrei, începi rezolvarea examenului cu ce subiect vrei tu, îți faci propria rutină. Deci intri în ritmul propriu și te poți izola de ceilalți în banca ta. Examenul auto este altfel. Ai alți doi oameni în mașină (polițistul și martorul) care sunt complet străini și știi că se uită la fiecare gest pe care îl faci. Este ca și cum ești la un concert singur pe scenă. Nu într-o bancă unde desenezi pe o hărtie pentru a-ți veni inspirația și a-ți limpezi gândurile. Eu nu am avut astfel de examene niciodată în viață până la cel auto. Nu am mers pe o scenă să cânt la un instrument. Nu am mers la o competiție sportivă într-un sport individual unde să nu pot lovi mingea sau să nu pot muta calul pe tabla de șah din cauza emoțiilor. Ei bine, aceste emoții se controlează sistematic printr-o pregătire a examenului pe plan psihologic.
Când am luat examenul, am reglat multe lucruri mici și mărunte care contribuiau la starea de nervozitate. Nu există o metodă de 15 minute, un discurs spus cu 10 minute înainte de probă și gata. Eu am constatat că, având un program mai târziu, trezirea de obicei pe la 8-9, atunci când mă trezeam la 6:30 după o noapte dormită mai iepurește (dar dormită), mintea nu era chiar odihnită și dacă mai pui și o așteptare de 2-3 ore în suc propriu, ajungeam să dau examenul după ora 11, când eram probabil la 50% din capacitatea cognitivă normală (adică aceea care te ajută să iei decizii, să comanzi membrele organismului).
– Cu două-trei săptămâni înainte de examenul trecut cu succes am început să mă culc devreme, în pat la ora 22 și trezit la 6. Practic, am trecut pe regimul de trezit la ora de examen. Prima săptămână a fost destul de rea și recunoșteam lentoarea în gândire pe care o aveam și la volan. Dar în ziua examenului am fost proaspăt. Lucru care contează destul de mult.
– Am făcut multe ore pe simulatorul auto, pe calculator. Bine, cine are deja un șofer are ar fi dispus să îl/o plimbe pe locul din dreapta prin multe intersecții și să lase viitorul șofer să gândească deciziile cu voce tare, poate sări această fază. Dar eu am făcut zeci de ore de simulator. Și parcarea am studiat-o tot pe simulator, cu vedere din toate unghiurile, de sus, din spate, etc. Este mai sigur așa, nu stresezi șoferul cu vorbele tale de pe scaunul din dreapta în situații de trafic complicat. Iar să cumperi ore suplimentare devine scump. Este probabil cel mai important instrument uitat în zilele de azi în școlile de șoferi. Iar comparația parcare laterală/garare dintre simulator și viața reală este destul de mică, credeți-mă. Nu este un substitut, desigur. Comanda ambreiajului nu este realistă pe simulator. Dar manevrarea mașinii în simulator are în spate legi ale fizicii și este foarte apropiată de mașina școală.
– Nu ajută dacă ești prea confortabil/prietenos cu instructorul la volan. Roagă-l ca în apropierea examenului, să se comporte rece, să dea comenzi precum examinatorul. Oprește muzica din mașină dacă aceasta te ajuta să te relaxezi în perioada școlii. La examen va fi o liniște de reculegere. Vei auzi clicul semnalului mai puternic ca de obicei, motorul, oftatul examinatorului. Fă ședințe în aceste condiții. Nu în unele confortabile. Vei elimina astfel încă un factor care declanșează anxietate în examen.
@Cristi: FOARTE TARI sfaturile tale. Și, da, ai dreptate la partea cu muzica din mașină. Eu așa am condus toată perioada școlii, iar la examen, practic, sunetul semnalizatorului parcă îmi spărgea timpanele din cauză că polițistul nu a vrut să punem muzică! Liniștea aia din mașină era GROAZNICĂ!!!!
Te rog, spune-mi unde ai făcut practica pe simulatorul auto? La ce preț? E util și pentru alții.
Simulatorul pe care l-am folosit este City Car Driving (are site web cu același nume dar fără spații .com) pe propriul calculator acasă. După cum spuneam, l-am folosit multe zeci de ore. Un simulator la o școală auto are același software dar are în plus un volan, pedale și schimbător de viteză, plus vreo 3 monitoare (eu am folosit unul). La un moment dat, am cochetat cu ideea de a cumpărat și un volan, dintre cele mai bune, cu prețuri parcă de peste 1000 lei, dar m-am calmat. Nu vroiam să fac altceva decât să mă obișnuiesc cu geometria mașinii, cu vizibilitatea limitată, cu traficul și regulile auto.
https://www.youtube.com/watch?v=2txVUdFxZZI
Practic, mi-am dublat orele de condus cu mașina din școală pe simulator. Și constatările mele sunt următoarele:
– Folosește simulatorul pentru a te obișnui cu faptul că trebuie să fii concentrat la trafic zeci de minute în șir, poate și 2 ore. Nu este un joc oarecare. La volan, când te plictisești, nu închizi calculatorul și pleci în oraș. Trebuie să poți rămâne concentrat la trafic cât timp ți-ai propus.
– Geometria mașinii este excelent reprodusă. Poți să experimentezi cât vrei, fără să te temi că instructorul se supără că îi atingi mașina de bordură. Poți să te apropii în simulator de marginea din dreapta a drumului, să vezi cum te încadrezi în bandă, ce repere poți să ai ca să te încadrezi cât mai bine. Unghiul mort, colțul dreapta față al mașinii la manevre, etc, totul este foarte fidel.
– Dacă instructorul a strigat des la tine “ia virajul pe lângă bordură”, pe simulator poți să faci cele mai strânse viraje pe lângă bordură și poți să înregistrezi parcursul pentru a-l admira apoi din diferite unghiuri.
– Vizibilitatea din mașină este cât se poate de reală, ca din mașina adevărată. Este un simulator, nu un joc de copii. Oglinzile funcționează și ele dar eu personal nu m-am bazat pe ele pentru a aprecia distanța. După cum știți, oglinzile retrovizoare exterioare deformează și obiectele par mai departe decât sunt. Nu am avut încredere că oglinda simulată are același factor de deformare ca oglinda unei mașini.
– Manevrele de tipul parcării laterale, a întoarcerii în 3 mișcări, a garării cu spatele le-am făcut pe mașina din simulator CU EXACT ACELEAȘI repere pe care le-am folosit și pe mașina școală. Mi s-a părut incredibil. Totul a fost la fel: farul mașinii țintă în fereastra din spate, stâlpul median în dreptul barei din spate, etc. Partea frumoasă este că în simulator poți să schimbi camera (punctul de vizualizare al jocului) și să vezi, atunci când dai înapoi, cum se mișcă spatele mașinii și cum se aliniază la bordură.
– În simulator poți varia gradul de aglomerație, cât de multe semafoare funcționează. Primești un traseu de făcut prin oraș și îl urmezi, respectând regulile de circulație.
@Cristi
:)))) da, faza cu bordura e, cred, boala tuturor instructorilor.
Merci pt pontul cu simulatorul.
Iată un american nostim care încearcă simulatorul.
https://www.youtube.com/watch?v=euroEj9_a18
Este neobișnuit cu intersecții europene nedirijate, cu prioritate de dreapta, nu vede triunghiul de cedează. Se așteaptă la semafoare peste tot. Se tot întreba de ce alții îl lasă să treacă. Ha ha ha.
:))))
Foarte intersanta si nostima intampalrea dumneavoastra !:)))))
Mulțumesc frumos