Aseară, dialog între mine şi fii-mea (4 ani fără 2 luni):
— Alexia, ce ai făcut azi la grădi?
— Nimic
— Ei, nu te cred. Mereu faci tu ceva.
— N-am făcut nimic nimic
— N-ai fost la teatru sau la dansuri?
— Nu
— Atunci?
— La kalate
— Bun. Ce ai făcut la karate?
— Nimic nimic
— N-are cum
— Bineeeee, îţi zic. M-a dat afală
— Cum aşa?
— Aşa
— De ce?
— Pentu că am fost ascultătoale
— Ei, aş, n-are cum
— Ba da, am fost cuminte, am vlut să mă joc
— Mami, nu mergi la karate ca să te joci, ci ca să faci mişcările pe care te pune domnul acela să le execuţi
— Nu e domn, e sensei
Mi-am luat-o… shame on me că nu i-am zis sensei, că doar am făcut un an de karate…
*****
Din seria alexismelor, mai trec în catastif următoarele: bucătilă (bucătărie) şi telebisol, spus silabisit. Când era (şi) mai mică, spunea telebilol. Acum, noi, ca să o necăjim, spunem telebilor, iar ea ne corectează pe un ton serios, aşa acum îi facem noi când încercăm să o învăţăm să pronunţe corect un cuvânt: ”se spune te-le-bi-sol! Ce e aşa de gleu, mami? Te-le-bi-sol! Ai înteles?”
****
Ah, şi seara, la culcare, când ţopăie în pat şi râde de mama focului, că, deh, o gâdilăm, Alexia spune că se ”dixteajă”. Nu încercaţi Google translate, nu cred că ştie cum se traduc termenii aceştia… 🙂
🙂
Ai putea insa sa incepi sa scrii un dictionar… asa va sti si google de Alexisme 🙂 Una peste alta, ai o mandrete de fata!
Merci. Am mai primit propunerea asta 🙂 Poate mă voi apuca, la un moment dat