Cum am slăbit? Urmez vreun regim anume? Am fost la nutriționist? Sunt bolnavă? Merg la sală? Acestea sunt întrebările pe care le tot primesc de ceva vreme încoace. Iar răspunsul este unul scurt: nu mi-a mai gătit bărbatul. Mă rog, la asta se adaugă și alte câteva… ”ingrediente”.
DISCLAIMER
Cel mai important aspect, pe care vreau să îl lămuresc din capul locului, este că metoda care a dat rezultate în cazul meu nu este un regim de slăbit universal valabil! Nu mă erijez în vreun guru al slăbitului. Pur și simplu mi-am ascultat organismul și am încercat să respect niște reguli de bază. Firește, le-am mai și încălcat pe alocuri. Iar acum, pentru că am toooot fost întrebată ce am făcut de am slăbit, am zis să împărtășesc cu voi ”secretul”, clișeistic numind tot procesul prin care am trecut.
Înainte să dezvolt, mai simt neovia unor precizări. Iar pentru asta, trebuie să mă întorc în timp. Dintotdeauna am fost o gurmandă, plus o constituție fizică mai… rotundă, mai împănată. În copilărie, mă rostogoleam de rotundă ce eram. Dar, în adolescență, am făcut ce fac toate adolescentele care vor să nu mai fie subiectul glumelor de prost gust din cauza kilogramelor în plus: am urmat ”cure” draconice de slăbit. Adică am ținut regim după cum m-a dus pe mine capul. Nu a fost deloc sănătos! Nu faceți ca mine!
Până în anul 2000, am oscilat între 40-45 de kilograme. Ce s-a întâmplat în 2000? M-am mutat cu cel care avea să-mi devină bărbat. Când am dat de gustul mâncării gătite de el, nu m-am mai putut stăpâni. Recunosc, nu am fost și nu sunt o bucătăreasă pricepută. Prima oară când am vrut să gătesc eu, de capul meu, la casa mea, am fost o catastrofă. Sau o semi-catastrofă. La indicațiile mamei, am reușit să fac niște ardei umpluți comestibili. Dar, m-am trezit cu o grămadă de umplutură rămasă.
Cum știam că lui Tibi îi plăceau chiftelele la nebunie, m-am gândit să îi fac o surpriză. Așa că, din restul de carne rămasă de la ardeii umpluți, am vrut să fac chiftele. Da, da, din carnea aia cu orez! Doar că, normal, carnea se împrăștia, nu se ”lega”, nu se formau chiftelele în tigaie. Am băgat o grămadă de ouă în compoziție. Carnea tot se împrăștia prin tigaie. Bine, măcar, că am avut inspirația să fac una câte una chiftelele, să văd cum ies, și nu toată compoziția odată. Noroc că pe la a șasea-a șaptea chiftea a apărut el acasă. A râs, că și acum îl aud și îi văd chipul cu lacrimi pe obraji de la atâta râs. A luat niște cartofi, cașcaval și a încropit o musaca din restul de carne. De atunci, am stabilit că el va fi cel care va petrece mai mult timp la cratiță. Pentru sănătatea noastră și pentru salvarea bugetului familiei.
Am mai gătit de-a lungul timpului, firește. Am mai ”experimentat” în bucătărie. Dovadă, câteva dintre rețetele pe care le-am postat pe blog. Ce-i drept, dorința asta a mea de a mă împrieteni cu gătitul a venit în perioada în care eram gravidă cu Alexia. Nu se mai putea să stau la mâna bărbatului, nu? Încet-încet, ne-am împrietenit. Eu și gătitul. Dar, tot Tibi a rămas bucătarul șef al casei. Iar kilogramele mele rămase după sarcină nu s-au dat duse neam. Ba chiar se înmulțeau.
Până acum un an și două luni, când jobul l-a purtat departe de casă pe bucătarul șef. Iar eu m-am trezit că trebuie să mă ocup și de gătit acasă. Fac chestii simple, de cele mai multe ori, pentru că timpul extrem de limitat și lipsa de experiență, de răbdare, de imaginație, de talent în ale gătitului nu mi-au permis să fac minunățiile pe care ni le făcea Tibi (ah, ce-mi plouă-n gură când scriu!).
Așadar, iată-mă, acum, mai slabă cu 13 kilograme. Cum am reușit?
Primul, și cel mai important, motiv este cel despre care vă spuneam mai devreme: nu a mai gătit bărbatul. Și, dacă tot mi-a dat universul șansa de a scăpa de niște kilograme, am zis să profit. Am urmat câteva reguli de aur:
- Nu mai mănânc seara, după ora 20.00. Firește, fac și excepții. Nu mă înfometez, pentru că sunt ”rea de foame”. Adică, dacă stomacul îmi cere mâncare și nu-i dau, ajung să tremur, efectiv, să mă ”moleșesc” și chiar să mi se facă rău. Așa am fost dintotdeauna. Nu știu cum am reușit, în adolescență, să mă înfometez, sincer… Pentru că sănătatea e mai importantă, hrănesc ”monstrul” care face scandal de foame și după ora 20.00. Dar asta se întâmplă mai rar. Iau fie un iaurt, fie o cană cu lapte, sau câteva felii de bruschete cu roșii… ce am prin casă și nu reprezintă o bombă calorică. Cantități mici, nu mese îmbelșugate!
- Am redus considerabil numărul dulciurilor. Pentru o dependentă de dulciuri, care mânca o ciocolată pe nerăsuflate, eu zic că asta este una dintre marile mele reușite. Recumosc, și organismul meu a fost ascultător. Pur și simplu, nu a mai cerut dulciuri ca înainte. Așa cum spuneam în disclaimer-ul de la început, îmi ascult organismul. Dacă nu a mai cerut dulce, nu i-am mai dat. În timp, dorința de dulce s-a păstrat la cote mici, slavă Domnului! Dacă stau bine să mă gândesc, cred că reducerea cantității zilnice de zahăr a contribuit considerabil la pierderea kilogramelor.
- Pe cât posibil, evit combinațiile ”bombă”, de genul cartofi prăjiți+carne. Ah, și nu mai prăjesc carnea în ulei. Deloc. Trăiască tigăile minune!
- Pâine mănânc, cred, o dată sau de două ori pe săptămână. Câte 2-3 felii. Nu la o masă! Ci, în total.
- Merg mult pe jos, urc și cobor pe scări. Fac, în medie, 11-12.000 de pași pe zi. Sportul este cheia succesului. Țin minte că, înainte de a rămâne gravidă, timp de șase luni am mers la sală și slăbisem 10 kilograme doar cu 1-2 ore pe zi de sport, fără a-mi schimba regimul alimentar. Așa că și de data asta m-am pus în mișcare, dar în funcție de cum îmi permite programul meu haotic.
- Am redus considerabil cantitățile de mâncare de la o masă. Și ăsta este unul dintre cele mai importante aspecte. Înainte, mă ridicam de la masă și simțeam că plesneam de cât mă ghiftuiam. Și, imediat după ce umpleam mațul… mă odihneam. Acum, pe lângă că mănânc cantități considerabil mai mici, după masă mă mișc. Spăl vasele, dau cu mătura, strâng prin casă.
- Nu am renunțat la paste, făinoase, cartofi prăjiți, dulciuri. Doar că am redus considerabil cantitățile și frecvența.
- Și mai e ceva, dar nu recomand: stresul! Ei bine, și ăsta, bănuiesc, m-a ajutat să scap de kilograme.
Am învățat ce este cumpătarea
Niciodată nu am putut respecta o linie clară în privința alimentației mele. De câte ori mi-am propus să țin un regim mai mult sau mai puțin ”celebru”, de atâtea ori am sfârșit prin a încălca regulile sale de bază. Pentru că am fost pofticioasă, pentru că mereu m-am folosit de scuza ”sunt rea de foame” (ceea ce, în fapt, chiar este adevărat!). Din acest motiv, am ajuns să cântăresc, la un moment dat, 80+ de kilograme (și asta nu în perioada sarcinii). Mult. Enorm pentru o persoană de doar un metru jumătate! În septembrie 2017, oscilam între 77-78 de kilograme. Acum, în decembrie 2019, oscilez între 64-65 de kilograme. Ce am făcut în tot acest an de am slăbit atât? Am învățat ce este cumpătarea. Și mi-am ascultat organismul. Nu m-am mai îndopat, fie că mi-era foame sau nu. Înainte, gustam orice, oricând, doar pentru senzația aia dată papilelor gustative la contactul cu ceva bun.
Cam asta este povestea kilogramelor mele pierdute. Încă vreo 10 în minus și ar fi perfect! Dar nu cu forța, ci în aceeași armonie cu organismul meu.
P.S. mi-am făcut și analizele, recent, ca să mă asigur că totul e ok cu mine. Dap, e ok! (sunt puțin nebună, nu? Dar mi se pare ireal că am slăbit atât fără efort).
Felicitari!
@Mihaela: mulțumesc frumos