cristina bălan2

Cristina Bălan: “Noi trăim o viaţă normală, cu doi copii speciali”

Aşa cum am promis, revin cu partea a doua a discuţiei mele cu Cristina Bălan. Despre familie, despre oameni, preconcepţii, despre Sindromul Down. Un dialog sincer, deschis, despre viaţa Cristinei şi a lui Gabi, părinţi a doi băieţi superbi, iubitori, sinceri. Poate cei mai sinceri!

Întreaga serie de interviuri o găsiți aici.

Care a fost primul vostru gând atunci când aţi aflat de această suspiciune de SD?

“Iubirea nu numără cromozomi.”

Care au fost şi cum aţi depăşit momentele de cumpănă?

Au fost multe momente în care ne-am simţit copleşiţi, asta datorându-se, în mare măsură, presiunii sociale. De câte ori am avut contact cu cadre medicale sau cu reprezentanţi ai statului, cădeam în depresie. Acelea sunt singurele momente în care trăim sub steagul SD. În rest, uităm de sindrom. Nu este decât un aspect şi în niciun caz cel mai important.

Ne concentram pe sănătate şi pe starea de bine, emoţional şi psihic. Depăşim momentele de cumpănă de dragul picilor. Ei sunt cei care ne furnizează combustibilul necesar. Dozele de încredere şi de speranţă care ne ridică şi ne repun pe șine.

Cine v-a susţinut/cine v-a dezamăgit după ce aţi luat decizia să îi aduci pe lume pe fiii voştri?

cristina bălan1

Majoritatea prietenilor ne-a susţinut sau nu am sesizat vreo atitudine negativă. E drept că rămăseseră puţini în preajma noastră după naşterea prematură şi apoi absorbirea noastră totală în creşterea copiilor. Ne-au dezamăgit constant cadrele medicale. Atitudinea lor, cel mai mult. Lipsa de comunicare. Indiferenţa.

E dureros să simţi că cele mai frumoase şi importante fiinţe din lume, pentru tine, sunt nişte rebuturi pentru alţii. Cel puţin aşa ne-au făcut să simţim unii medici. Ah, şi statul.

Ce reacţii au ei când vă văd că plângeţi, că sunteţi trişti?

Sigur că sunt momente în care ne mai văd plângând.

Mi se pare firesc ca ei să cunoască toată paleta de emoţii fireşti şi benefice. Plânsul este eliberare, deci le spun mereu că e normal să plângem când suntem supăraţi sau trişti. Ei se uită la mine curioşi, uneori se întristează şi nu ştiu ce să facă.

Care sunt reacţiile oamenilor şi ale copiilor atunci când vă văd? (Inainte şi după ce aţi făcut publică povestea voastră)

cristina bălan4

Până acum nu am avut parte decât de persoane blânde şi sociabile, în parc şi în jurul nostru. Părinţii parcurilor frecventate de noi vin şi ne salută, îşi încurajează copiii să se joace cu gemenii noştri. Eu sunt cea care e mai reticentă, fiindcă sunt mai mereu în defensivă.

Nu vreau să fiu luată prin surprindere şi prefer să fiu mai reţinută. Nu am simţit vreo diferenţă înainte şi după expunerea noastră publică. Dar e adevărat că nu socializez decât cu puţine persoane, care îmi inspiră încredere, deschidere mentală şi sufletească. Până acum nu am greşit.

Aţi povestit, la un moment dat, că voiaţi să plecaţi din România. De ce voiaţi asta?

E vreo persoană care îşi doreşte un trai decent, muncă cinstită, respect, demnitate, condiţii mai bune şi să nu vrea să plece din România? Cu mare durere o spun. Nu pentru că nu-mi iubesc ţara. Dar politicienii ei sunt extrem de involuaţi. Nu le pasă decât de avantajele proprii. Asta ne face să ne gândim constant la emigrare. Nu excludem nici acum posibilitatea. Asta ca să se bucure haterii :))

(Doar) Reuşita de la Vocea României v-a ţinut aici, în ţară?

cristina-balan-e-vocea-romaniei_1

Vocea României a fost ceva neplanificat, dar atât de binevenit. Sigur că ne-a schimbat planurile. Măcar pentru o perioadă, cât să reuşim să realizăm câteva proiecte.

Cât s-a schimbat viaţa voastră după Vocea? (familial şi profesional)

Familial nu s-a schimbat nimic după acel concurs. Noi suntem aceiaşi, cu sau fără trofeu. Profesional, în schimb, a shimbat totul. Ne-a dat restart. Ne-a înviorat.

Cum a fost să țineți piept lumii, preconcepțiilor?

Nu putem vorbi la timpul trecut, fiindcă încă facem asta. Abia am început. E dificil, fiindcă noi trăim o viaţă normală, cu doi copii speciali. Dar oamenii văd numai latura specială. Nu se gândesc că noi trăim toată paleta de experienţe pe care le trăiesc şi ei. Cu şi prin copiii lor tipici.

Suntem îmbrăţişati şi pupaţi, avem mânute care se ridică spre noi să-i luăm în braţe. Avem râsete dar şi încăpăţânare. Avem glasuri care spun “mama” şi “tati”, ne jucăm şi ne alintăm. Ce e special în asta? Eu sunt o mamă normală, care-şi vede puii perfecţi, minunaţi, frumoşi. Iubirea adevarată e cea necondiţionată şi cât de frumoasă e!

Dacă ți-a plăcut (sau nu) ce-am scris, mi-aș dori foarte tare să mi-o spui. Cu un mic comentariu, cu un share, cu un like… Mă găsești și pe Facebook și pe Instagram. Iar dacă vrei să fii la zi cu postările mele, poți introduce adresa ta de e-mail acolo unde scrie ”Abonare  via e-mail”. Eu îți mulțumesc frumos că ai intrat pe blog și te mai aștept cu drag.

Dă un share:

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Scroll Up
%d bloggers like this: