Mă bag în pat. Copilul deja sforăie. E bine, voi adormi și eu în curând. Îmi iau poziția preferată și-l aștept pe Moș Ene. Mai întârzie. Nu-i nimic, mai am răbdare, e abia ora 23.30. Fii-mea doarme. Se foiește și își găsește o poziție confortabilă cu picioarele cocoțate pe piciorul meu drept. De când am trecut la cosleeping, asta se întâmplă aproape seară de seară. M-am obișnuit.
Nu mișc în front. Nu vreau să o trezesc. Când piciorul meu dă semne că începe să amorțească, încet, înceeeet, îl retrag. Evrika! Mă eliberez fără să trezesc copilul. Simt că mă ia somnul. Încep să plutesc pe norișorul meu spre lumea viselor și… ZBANG! Un genunchi în burtă. Genunchiul ei. Burta mea. Îmi mușc buza să nu răcesc de durere. La fazele astea, îmi vine să fac ca în desenele animate: să fug la o distanță considerabilă, unde să tip, apoi să revin în pat. Asta ca să nu trezesc copilul.
Fac pilota sul și o pun între noi. Gata, mi-am ridicat un zid de apărare. Au mai trecut 30 de minute. E 00.00. Ei, las’, ce contează că mă trezesc la 6 și mă așteaptă o zi grea la muncă. Am mai trecut eu prin d-astea! Câteva ore de somn neîntrerupt, o cafea.. un litru de cafea, și sunt ca noua la muncă. Dar ce fain e să dormi cu copilul în pat! Adică, să faci cosleeping, că tot se poartă americanismele 😉
Mă dau mai la marginea patului. Simt cum se apropie somnul. Plutesc. Plutesc și pluteeee… Au! Ceva mă deranjează în zona coastelor. O fi bluza de pijama, care s-a ridicat de la cât m-am foit. O întind, o îndes în pantaloni, grăbită să nu ratez somnul. Și, totuși, durerea persistă. Pipăi coastele cu mâna. Nu era pijamaua făcută sul, din nou. Nu avea cum. Simt o denivelare pe saltea. Minunat, era pe sub cearceaf. Pe semiîntuneric (noroc cu lampa de veghe în formă de gărgăriță!), cobor din pat, ridic cearceaful și încerc să găsesc sursa problemei. Era o piesă Lego. După ce adresez, în gând, “felicitările mele” celor care au inventat Lego, acopăr salteaua cu cearceaful, învelesc copilul dezvelit, îmi reiau poziția și, înainte să închid ochii, mai privesc ceasul. 00.30. Adorm. Nu știu dacă am apucat sa sforăi, că un cântecel mă trezește. Jucăria cântătoare și cu beculețe a copilului. @@/%@@%@%@%
Mă duc în camera copilului să opresc zornăitoarea naibii. Merg cu ochii închiși. Mi-e frică să îi deschid ca nu cumva să fugă somnul la dezlipirea pleoapelor. Revin în camera mea, fără să mă lovesc sau să calc pe ceva. E o prerformanță! Dau să mă pun la locul meu. Într-o fracțiune de secundă sunt în picioare. Fii-mea și-a schimbat locul. S-a pus în diagonală cât am fost în camera alăturată să întrerup concertul jucăriei. O repoziționez de-a lungul patului, mă bag sub pătură și… când să pun capul jos, ia perna de unde nu-i. Cred că a dărâmat-o fii-mea pe partea ei de pat, cât s-a pus de-a curmezișul. Acolo să stea până dimineață! Am tras ursul din pluș al copilului și am pus capul pe el. E moale, pufos.
Încep să număr oile. Ațipesc, dar mă trezește pisica. Miaună să îi fac loc în pat. O trag repede lângă mine, să nu cumva să trezească fata cu miorlăitul ei. Începe să toarcă. E bine. Mă relaxează torsul ei. Mâna Alexiei aterizează pe capul meu. O las acolo. Pare a fi o mângâiere. Ceasul arată 01.25. Hai că mai am timp. Aproape 5 ore de somn. Bune și alea. Pisica doarme, copilul doarme. E bine. Adorm.
La un moment dat, Alexia începe să scoată niște sunete în somn. Eu sar ca arsă din pat. Aprind veioza și o privesc. Râdea. Am avut impresia ca plângea. Deh, când dormi, nu îți poți da seama atât de bine de anumite sunete. E 2.22. Hai, Moș Ene, bagă viteză. Te aștept, din nou.
Sting veioza. Pisica a ajuns la picioarele mele. Nu am simțit-o când a plecat de lângă mine. Îmi găsesc o poziție comodă, pe marginea mea de pat. Mai mult pe lângă pat. Alexia râde iar în somn. Clar, dimineață trebuie să o întreb ce a visat. Ațipesc și… simt iar cum picioarele ei se cocoață peste ale mele. De data asta, parcă le-a aruncat din pod, așa de puternic a fost impactul cu piciorul meu! Cred că voi avea o nouă vânătaie. Hai cu somnul! Mă uit iar la ceas. E 2.40. Am o vagă impresie: ceasul ăsta îmi face în ciudă. Ar strebui să-l arunc, că mă stresează…
Buimacă, mă trezesc cu copilul călare pe mine, strigând: “Mami, nu auzi că sună alarma? Oprește-o, că mă trezește!”. Păi, nu d-aia îi spune alarmă? Să te trezească din somn. Asta dacă ai dormit…
Cam așa stau lucrurile când vine vorba despre cosleeping. Dar se mai lasă și cu pupici și îmbrățișări. Până vine Moș Ene la genele copilului. După aceea, din nou începe lupta cu picioarele și găsirea unei poziții bune de somn.
