Copilul nu e duşmanul tău – “educaţia” prin “NU”

Asta am citit zilele trecute pe blogul Laviniei şi tare mi-a plăcut se a scris ea acolo. Şi îi dau dreptate – cu un copil nu trebuie să te porţi ca şi cum ar fi dusmanul tău, la care ţi se pare normal să urli ca descreieratul. “NU” – ul mi se pare, într-adevăr o problemă. Şi, vorba Laviniei, mă simt frustrată şi parcă mi se urcă sângele-n cap când mi se spune NU fă aia, NU ai voie aia. Păi dacă eu mă sim aşa, darămite fi-mea, care e sânge din sângele meu? La vârsta de 1 an, orice copil vrea să exploreze, să verifice, să guste, să ia în mânuţe. Totul e nou pentru copil şi, ca şi nou, când dăm de ceva noi, trebuie verificat îndeaproape pentru a şti ce şi cum. Iar dacă cineva îţi interzice asta, atunci cum mai înveţi?

Recunosc că şi eu am dat în boala “NU”-ului, dar mi-a trecut. Nu de tot, din păcate. Dar încep să devin conştientă că dacă îi zic Alexiei nu la fiecare pas – aşa cum văd că fac muuuulte mămici în parc – copilul meu va deveni mai încăpăţânat, mai frustrat şi, cu cât îi interzic mai multe, cu atât mai mult va fi tentată să facă acele lucruri care nu-i sunt permise (îmi aduc aminte de mine, ce-mi zicea mama să nu fac, păi aia făceam). Iar lucrul ăsta mi-a fost dovedit de Tibi (involuntar, nu a fost ca o lecţie directă pe care a vrut să mi-o dea, ci, pur şi simplu a zis ia să facem şi invers). Mai exact, Alexia are plăcerea nebună de a arunca mâncare pe jos. Sau orice altceva îi pun pe măsuţa ei. Văzând-o că se pregăteşte să arunce, Tibi, în loc să-i spună nu mai da pe jos, aşa cum făceam înainte, i-a strigat “Hai, arunc-o! Arunc-o, dă-o pe jos!”, iar picea s-a uitat fix la el, apoi surpriză, nu a mai aruncat mâncarea. Şi eu care ziceam că e prea mică pentru a înţelege ce-i spunem…  Şi uite aşa am primit o lecţie preţioasă.

Revenind la blogul Laviniei,  mi se pare absolut corect cum pune ea problema: nu e normal să-l îngrădeşti, să-i spui NU de câte ori copilul vrea să cerceteze mediul. E în natura omului să fie curios, să vrea să verifice ce şi cum. Ba chiar mi se pare normal să-ţi încurajezi copilul să fie curios, să cerceteze, să-şi dorească să ştie cât mai multe. Iar dacă, în cazul picilor de vârsta Alexiei, ai impresia că e inutil să le explici, ei bine, ai putea să ai parte de aceeaşi surpriză ca şi mine. Ei chiar înţeleg! Bun, şi ce faci când adună tâmpenii de pe jos, sau când se trânteşe în noroi? În primul caz, eu îi arunc fetei mizeria din mână, îi spun că e caca, că e rău şi îi arăt un alt obiect pe care să-l cerceteze. Iar în cazul cu noroiul, uneori o las în pace -căci s-a  mai aşezat şi ea în baltă sa pe iarbă, alteori, o iau şi, la fel, îi distrag atenţia. Dar nu urlu la ea, ca disperata NU NU NU. Nu zic că mă doare sufletul când constat că nu mai scot petele de pe haine. Dar, între pete şi bucuria ei, prefer a doua variantă. Iar atitudinea asta am adoptat-o de curând. Înainte, eram disperată să nu se păteze, să nu se murdărească… Dar, sincer, m-am cam săturat să car babeţele cu sacul după mine, să o tot ridic de pe jos, tocmai când ea începea să râdă de bucurie, sau să o iau plângând cu lacrimi de crocodil din căsuţa de la tobogan, unde ea se tolăneşte, ştergând cu hainele pe unde au călcat ceilalţi copii. Asta e atitudinea de parc. Însă, atunci când ieşim undeva, am grijă, totuşi, să nu arate ca un purcel. Nu o las să se murdărească din cap până în picioare, hainele ei ajungând să arate ca un tablou stil pictură abstractă, ci adopt atitudinea damage control. Ah, şi încă ceva: eu nu stau pe margine şi strig, ci stau mereu în apropierea ei. Acum că Alexia e stăpână pe picioare, nu am renunţat să merg pe lângă ea, sau să mă joc cu ea. Nu am ajuns în parc, am pus fundul pe bancă şi nu-l mai ridic până nu plecăm acasă. Sunt tot timpul pe lângă ea, ba chiar mă joc cu ea parte în parte. Asta cât o să mă mai lase şi ea să mă joc cu ea şi nu o să zică “Mami, dar eu mă joc cu copiii de vârsta mea, nu cu oamenii mari” – dar mai e drum lung până acolo… Aşa că profit de fiecare clipă să mă joc cu picea mea.

Cel puţin aţa văd eu lucrurile.

14 Comments

    1. Deja le învârte. Dar o iau de la aragaz şi, sper, când va creşte ceva mai mare să înţeleagă şi mai bine, atunci îi voi spune ce se întâmplă. Până atunci, aragazul e “uf, frige” – ştie de asta de la apa fierbinte, că a băgat mâna sub jetul de apă caldă de la robinet şi a tras-o imediat.

    2. Şi, vorba Laviniei, trebuie să fii CALM cu copilul. Acum pot face treaba asta, dar să vedem dacă ma mai ţin nervii după ce revin la muncă. Ce-i drept, şi acum mă mai enervez din când în când, k nu sunt din piatră, dar încerc să nu-mi vărs nervii pe copil – chiar dacă bebe e sursa nervilor. Îi vărs pe tati, că e învăţat :))

    1. La noi funcţionează (încă) metoda distragerii atenţiei. Mereu îi ofer o altă variantă atractivă şi uită de butoanele aragazului. Când îşi aminteşte, revine la ele, atunci eu vin cu altă variantă ş.a.m.d. Vedem pe parcurs cum ne adaptăm

  1. Of, daca ar gandi toate mamicile ca tine ar fi o lume mai buna 🙂 Noi stam la etajul 2 si sub fereastra noastra e un mic parculet de cartier pentru pici. Inutil sa spun ca mamicile de pe banca tipa de 10 ori mai tare decat toti copiii la un loc.

    1. :)))) Nici cu termopanul termopanului nu poţi izola fonic. Eu stau la 5, vizavi de un parc şi tot se aude la mine, darămite la etajul 2!!! Acum înţeleg de ce te plimbi tu prin Tineretului – e mai linişte decât în părculeţul de la blocul tău, nu?

  2. Off, daca ar sti mamicile cate consecinte negative are acest “nu” ar face orice ca sa il evite. Eu cred cu tarie ca faptul ca l-am folosit cat mai putin noi parintii a ajutat ca baiatul nostru sa treaca mult mai usor si fara inversunare peste etapa lui “nu”. La unii poate tine si luni de zile, si sa devina o problema serioasa de comportamnt. Informarea e mama invataturii in zilele noastre.

    1. NU cred că toate mămicile ar face aşa. Sunt şi unele care cred că, să îi tot spoui copilului NU e la fel de firesc ca “altoiutul” copilului 🙁

  3. Din pacate si eu sunt una care a picat in aceasta plasa,desi la capitolul “sa nu se murdareasca ” nu am probleme si nici nu am avut.Dar cand o viata intreaga auzi acest cuvant pentru ca asa am fost crescuti,e greu,dar nu imposibil.Pupici la micuta”kojak” si tie,evident.

    1. Da Bea, ai dreptate, mare dreptate – modul în care am fost crescuţi îşi pune amprenta. Dar contează la fel de mult şi cât de dispuse suntem să nu repetăm greşelile părinţilor noştri. Mulţumim de pupici, s-au oprit fix pe chelia lui Kojak :)) Puppăm şi noi

  4. De acord in mare parte cu tine Cristina, insa cred ca uneori mai trebuie si un nu. Copilul trebuie lasat sa verifice, sa guste sa incerce cam tot. Eu l-am lasat la aragaz si nu i-am spus nu niciodata, nu mi-a fost greu sa opresc butelia, a fost ca o jucarie pentru el, dupa o perioada nu l-a mai pasionat. La fel cu cataratul, mai bine stau si-l prind, daca ii spun nu, cum va mai capata incredere in el? Sa dea si mancarea pe jos, o sa-i treaca, nu mi-e greu sa strang. Dar daca obsesiv, pocneste pe toata lumea.. ce faci? Eu i-am spus nu nu, incet si calm, de fiecare data, i-am aratat ca trebuie sa faca mai-mai, si acum teo nu mai plesneste pe nimeni. Ii spun nu cand vrea toate jucariile celorlalti, cand are chef de urlat doar ca vrea sa se alinte. Cum ai spus si tu, ei nu pot vorbi, la 1 an, dar inteleg tot. Si ii voi spune nu din cand in cand, pentru ca altfel, peste cativa ani cand va creste va deveni un razgaiat greu de multumit si stapanit. Nu suport cand vad copii de 3-4 ani care se tavalesc prin magazine ca nu li se cumpara tot ce vor, nu suport cand vad copii de 5 ani care isi “alinta” mamicile in parc “esti proasta, esti cea mai proasta, cea mai idioada”. Si as avea multe exemple. Si in general, copii problema devin cei carora li se permite tot, nu cei de care se ocupa parintii mai putin. Nu suport ideea de educare a copilului cu racnete, isterii si bataie, ceva gen “unde da mama creste”, femeile alea sunt tampite, insa nu vom ajunge nici la situatia “copilul meu – stapanul meu”.

    1. Sunt total de acord cu tine, mai ales ca şi eu fac la fel ca şi tine – aici mă refer la prima parte a răspunsului tău. Cât despre faza cu plictisitul de aragaz, uite că nu m-am gândit la varianta ta. merci de pont. Nu zic că am eliminat total NU din dialogul cu Alexia. Îi mai spun nu e frumos pentru că… Nu da în bebe pentru că… şi tot aşa.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Close