Decembrie 2019. Primul an în care fii-mea mi-a spus ferm că știe că nu există Moș Crăciun și că părinții sunt cei care lasă cadourile sub brad. Nu, nu i-am zis eu. Ba chiar am tot încercat (am sperat) să dureze cât mai mult misterul ăsta al Moșului care le face daruri copiilor în noaptea de Ajun. Doar că inevitabilul s-a produs. Așa că, la cei 9 ani și 8 luni ai ei, Alexia mi-a spus clar și răspicat că știe că eu am pus cadourile sub brad. Doar că mi-a spus acest lucru abia în a doua zi de Crăciun. De ce nu înainte de seara de Ajun? Pentru că m-a lăsat să mă bucur de surpriza pe care i-am pregătit-o.
Mereu am spus că trebuie să păstrăm cât mai mult magia poveștii Moșului care lasă în noaptea de Ajun cadouri sub brad tuturor copiilor. Nu am fost niciodată de acord să îi zic copilului de la o vârstă fragedă cum stau lucrurile cu Moș Crăciun. Și nu, nu am văzut treaba asta ca pe o minciună gogonată inoculată copilului inocent. Ci, mai degrabă, ca pe o complicitate la crearea unui univers magic în care copiii cred până la un moment dat.
Mi-am zis mereu că informația despre adevăratul Moș Crăciun va ajunge la Alexia atunci când va fi suficient de pregătită să o primească, să o digere, să o înțeleagă, fără a face o tragedie din aflarea adevărului. Au mai fost ani în care copiii i-au zis că nu există nicun Moș Crăciun. Dar de fiecare dată ea a ales să nu-i creadă. Și nouă ne spunea că nu-i credea pe colegi pentru că știa că noi nu avem atât de mulți bani ca să îi cumpărăm toate lucrurile pe care le primea de la Moș. Un alt motiv pentru care nu credea că noi, părinții, îi puneam cadourile sub brad era unul cât se poate de logic: mereu îi spuneam că eram obosiți și că voiam să ne culcăm.
De cele mai multe ori, în noaptea de Ajun am trimis-o să doarmă la bunici, ca să putem pregăti în liniște cadourile. Pentru toți din familie, inclusiv pentru pisică. Dimineața de Cărăciun, același ritual, an de an: Alexia intra și sărea direct la brad, bucuroasă din cale afară.
Anul acesta, am repetat figura: dormit la tataie în noaptea de Ajun – eu am pregătit în liniște darurile – Alexia a venit acasă în dimineața de Crăciun – eu am fost pregătită cu camera de filmat să-i surprind bucuria. De data aceasta, a intrat pe ușă, a privit grămada de cadori cu numele ei, apoi a venit la mine și m-a îmbrățișat tare-tare.
- Hai, nu te duci să vezi ce ți-a adus Moșul? Eu sunt tare curioasă!
- Mami, știu că tu le-ai pus.
- Nuuuu eu! Moșul, când am dormit. Dar nu am desfăcut nimic, am zis să te aștept pe tine, să le desfaci prima.
- Mami, toți copiii de vârsta mea știu că părinții fac pe Moș Crăciun. Acum știu.
Misterul s-a spulberat. Alexia știe că părinții sunt cei care fac pe Moș Crăciun. Inițial, când mi-a spus asta, am luat-o ca pe un test din partea ei. Am crezut că mă testa, să vadă ce zic. Ca de obicei, am adoptat strategia întrebărilor. I-am pus cât mai multe întrebări, ca să văd ce e în căpșorul ei. De data aceasta a fost diferit de discuțiile noastre din anii trecuți despre Moșul. Mi-am dat seama că nu-mi mai merge cu ”Moș Crăciun există dacă tu crezi în el”. Firește, am vrut să aflu cât mai multe: ce simte ea, acum, că știe adevărul, cum a aflat, e sau nu supărată…
Am înregistrat discuția, pentru că este un moment important din viața ei. Și a noastră, a părinților. Voi lăsa aici o parte a discuției. Să o recitesc peste ani. Să o citiți și voi, poate vă inspiră pentru când veți fi puși în aceeași situație.
- Alexia, cine ți-a zis că nu există Moș Crăciun?
- Toți copiii știu.
- Care toți?
- Toți cei de la școală, de vârsta mea. Toți din clasă au zis că părinții sunt cei care lasă cadouri sub brad și ne zic nouă că Moșul le-a pus acolo.
- Și tu ce le-ai zis? (vedeți, aceeași strategie a mea de a-i pune cât mai multe întrebări care să mă ajute să aflu ce gândește și ce simte ea)
- Eu le-am zis că tu nu ai cum să le pui, că ești mereu obosită și vrei mereu să dormi. (cam da, așa zic… când văd că se face ora 23 și ea nu dă semne că vrea să meargă la culcare).
- Și ei ce ți-au zis?
- Că mă păcălești.
- Și tu ce crezi?
- Nu, nu mă păcălești că îți este somn. Dar știu sigur că tu pui cadourile sub brad.
- Păi, dacă eu dorm, cum să le pun?
- Maaami, ai uitat că în fiecare an mă trimiți să dorm la taii? Și când era tati acasă, mereu mă trimiteați să dorm înainte de Crăciun la taii, ca să aveți timp să puneți cadourile în locul Moșului și să vă rămână timp să dormiți.
- Dar tu chiar crezi că nu există Moș Crăciun?
- Da.
- Ești sigură sigură?
- Da.
- Cât de sigură?
- Hai, mă, mami, numai sunt mică. Știu că voi faceți pe Moș Crăciun.
Pauză. O privesc fix. Nu zâmbește. Este foarte convinsă de ce spune. Nu e o glumă. Nu este un test pentru mine. Totuși, forțez nota:
- Glumești, nu? Zici asta ca să vezi ce reacție am eu. Așa-i, Alexia?
- Nu glumesc. Vorbesc foarte serios, mami. Acum chiar știu că părinții fac pe Moș Crăciun.
- Și de unde crezi că noi avem atâția bani să îți cumpărăm toate cadourile pe care ți le lasă Moșul?
- Nu știu… le-ați luat mai demult, când ați avut bani.
- Aham. Și cum te simți, acum că știi asta?
- Meh…
- Ce e asta, meh?
- Adică un cuvânt pe care l-am inventat și îl folosesc când mi-e indifierent.
- Nu ești tristă?
- De ce să fiu așa?
- Că nu ți-am zis până acum.
- Sunt doar bucuroasă.
- Bucuroasă?
- Da! Că, în sfârșit știu adevărul și nu mai trebuie să vă ascundeți. E ca atunci când eu ți-am ascuns ceva, dar tu ai aflat adevărul și te-ai simțit mai bine că știi adevărul.
- Dar suparată ești?
- De ce?
- Că nu ți-am spus asta până acum.
- Da. Sunt supărată.
- De ce?
- Pentru că, în loc să consumăm hârtie să scriem scrisori Moșului, mai bine le ceream direct părinților ce ne dorim. (ecologista lu’ mama)
- D-aia ești supărată? Din cauza hârtiilor? E singurul motiv pentru care ești supărată?
- Da.
- Și acum o să fii și tu Moș Crăciun pentru noi? (forțez eu nota)
- NU!
- Deeee ceeee?
- Că nu am bani.
- O să strângi, mai e un an până la următorul Crăciun.
- Neah!
- Dar de ce crezi tu că adulții le spun copiilor că există un Moș Crăciun care le lasă cadouri?
- Ca să îi facă fericiți.
- Îți pare rău că adulții pun cadourile în locul Moșului?
- Meh – adică nu am ce să îți răspund aici.
Concluzia? Copilul meu nu a făcut o tragedie din aflarea adevărului. A primit vestea cu maturitate. Și, cu asta, am trecut într-o nouă etapă a vieții noastre de părinți: misterul Moșului a fost elucidat. Urmează preadolescența, nu? Să mă pregătesc, zic…
De când Mosul nu mai vine ne-am făcut propria tradiție de Crăciun. Ne dăm peste cap să ghicim mici dorințe, în ajun punem cadourile sub brad și așteptăm 12 noaptea jucându-ne sau uitându-ne la vreun film. La 12 noaptea le luăm la rând și le desfacem. Motiv de maxim amuzament… De obicei copiii n-au bani de cadouri, dar primesc subvenții să-și pună în aplicare ideile. Am încercat într-un an și Secret Santa, nu ne-a plăcut. Mai frumos să primești cadou de la fiecare, oricât de mic.
Moșul este până la urmă bucuria de a dărui. Și datul acela peste cap… e foarte apreciat!
Felicitări pentru tranziție și spor la inventat tradiții noi! Să vezi cum se formează alianțe de căutat cadouri … 😀
@Cristina, dap, urmează o perioadă în care să inventăm jocuri noi de făcut cadouri de Crăciun. Scenarii noi, alinațe, complici… E o trecere firească. Merci că mi-ai dat câteva idei, ca de obicei 😉