copiii spun lucruri trasnite-foto pixabay

Copiii spun și fac lucruri trăsnite și te dau de gol când nu te aștepți 

Orice părinte trece prin situații jenante. Acele momente în care copiii spun și fac lucruri trăsnite. Iar pe cei care spun că nu au fost puși în astfel de situații de copiii lor, îi sfătuiesc cu tot dragul să nu spună ”Am scăpat!”. Va veni și timpul lor. Niciun părinte nu va fi iertat. La un moment dat, vor simți lovitura. Fix când le va fi lumea mai dragă. Știu, sună a amenințare. Dar nu e o amenințare, ci adevărul pur, spus direct.

În cei 8 ani de când a venit pe lume, Alexia ne-a pus în N situații. Jenante, la prima vedere. Dar amuzante, totodată. Copilul, de fiecare dată, a reacționat firesc, așa cum poate fi un copil în inocența lui și neantrenat să… ocolească adevărul. Copilul e copil și de fiecare dată judecă lucrurile din prisma inocenței sale.

Inocentă a fost și replica Alexiei din liftul de la metrou, când a spus în gura mare că abia așteaptă să vină de la școală și eu de la serviciu ca să se joace iar cu “țâțicile” mele. Jocul, de fapt, era că ea se prefăcea că era bebe și eu mă prefăceam că o alăptam. Un joc frumos, un motiv pentru ea să se alinte, chiar dacă era la vârsta la care abia începuse clasa pregătitoare. Nimic rău în afirmația ei. Doar îmi transmitea cât de bucuroasă era că ne jucam acel joc.

Doar că, în același lift, eram 3 adulți și 3 copii. Colegi de clasă. Nu ar fi fost o problemă dacă și ceilalți copii erau însoțiți de mame. Ele, cu siguranță, ar fi privit altfel mesajul Alexiei. Doar că, vedeți voi, ca în legile lui Murphy, eu eram singura mămică din lift. Ceilalți copii erau cu tăticii… Tătici care, firește, au chicotit pe înfundate. Și eu eram ca o doamnă serioasă, la patru ace…Mă rog, a trecut. M-am făcut roșie ca racul, domnii mă priveau  curioși, iar eu am ieșit din lift bățoasă, ca o doamnă ce eram…

Să vă mai zic una. Eram la un eveniment cu Alexia. O hostesă îmi oferă o punguță cu materiale promoționale (pliante) și un produs cosmetic. Un ruj, mai exact. Unul tare drăguț.

  • Uite, Alexia, ce ruj drăguț am primit”, îi zic eu ei.
  • Ah, are culoarea rujului folosit de X!, zice ea.
    Da, și eu mă gândeam la X și la rujul ei.

Apoi, m-am gândit să i-l dau lui X, că tot zicea că nu mai avea. Eu mai aveam vreo 3-4, așa că mi-am zis că era mai bine si i-l dau ei. Avea mai mare nevoie de el decât mine. La un moment dat, altă hostesă vine la mine și îmi întinde același model de punguță. Eu o aveam pe prima în mână, la vedere. Îngerașul de pe umărul meu drept mi-a șoptit să refuz a doua pungă. Aveam deja una și nu era politicos să o iau și pe a doua. Imediat, drăcușorul de pe umărul stâng a început să urle “Ia-o ia-o ia-oooo! Așa, vei avea și tu un ruj și poți să îi dai și lui X pe celălalt. Ce, doar nu ești fraieră să rămâi fără?“.

I-am arătat hostesei punga pe care deja o primisem, dar ea mi-a oferit-o și pe a doua. De cum am primit a doua pungă, Alexia spune în gura mare:

  • Mami, de ce nu i-ai zis că deja ai primit un cadou? Asta se cheamă minciună.

I-am explicat că i-am aratat fetei că deja aveam o pungă și a fost alegerea ei să mi-o dea pe a doua. Că ne-am înțeles din priviri.

  • Nu din priviri, mami, cu vorbe, că nimeni nu ghicește ce e în mintea ta dacă nu folosești cuvintele. (Aici m-a bătut cu propria-mi replică …)
copiii spun lucruri trasnite
Fotografii: pixabay.com

Mai am un exemplu de momente… de sinceritate copilărească. În metrou, când Alexia a văzut prima oară un om fără păr. Avea vreo 3 ani. Fix în stație, fix în unicul moment de liniște (ca-n legile lui Murphy), Alexia striga în gura mare:

  • Mami, nenea ăla are buba pe cap și i-a căzut părul. De ce are piele pe cap?

Lista momentelor nu se oprește aici. Nuuuuu. Ar fi prea simplu dacă ar fi doar aceste trei situații. Hai că mai vin cu un exemplu. Scurt. O vecină îi vorbea Alexiei aproape de nas.

  • Pfiuuuu, dar ce ai mâncat, că îți miroase gura urât!, zice ea femeii.

Încă una scurtă. La biserică. Așteptam să vină momentul în care erau împărtășiți copiii. Alexia, ca de obicei, nerăbdătoare.

  • Mami, dar când îmi dau oamenii ăștia să beau. Vreau vin!

Nu mi-a șoptit asta, ci a spus-o cu voce tare. Prea tare, dacă ar fi să mă iau după numărul ochilor ațintiți asupra mea…

Încă una. Ultima. În grupul nostru de prieteni, cineva îmi întinde o doză de bere. Eu o refuz. Nu-mi place deloc, dar DELOC, berea. Alexia răspunde în locul meu:

  • Mami bea doar vișinată. Așa face când mâncăm toți la masă. Are o sticlă în frigider.

Da, beau vișinată. Dar, mai mult ”pup” sticla, practic. Nu dau licoarea bahică pe gât și uit să mă mai opresc. Ah, și beau din joi în Paște. Dar, nah, copilul m-a văzut că beau. Ce conta că nu fac asta zilnic sau, măcar, săptămânal…

Dacă ți-a plăcut (sau nu) ce-am scris, mi-aș dori foarte tare să mi-o spui. Cu un mic comentariu, cu un share, cu un like…
Mă poți urmări și pe FACEBOOK, pe INSTAGRAM, dar și pe YOUTUBE (unde te aștept să dai Subscribe).
Te poți abona la NEWSLETTER și vei primi, o dată pe lună, un e-mail de la mine cu o parte dintre articolele publicate.
Eu îți mulțumesc frumos că ai intrat pe blog și te mai aștept cu drag.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Close
Scroll Up
%d bloggers like this: