Cea mai scurtă serbare: 15 minute. Ofertă valabilă doar pentru noi

Dap, 15 minute a durat serbarea de final de an. Dar numai pentru noi, căci ceilalți copii de la grupa mijlocie și-au văzut de programul stabilit împreună cu doamnele.
Doar a mea a fost mai cu moț 😉 Sau cu pitici… sau cu chef lipsă… sau cu capsa pusă. Luați-o cum vreți, că finalul tot ăla e: am plecat de la serbare după 15 minute.
Dar, pentru că mă omor după suspans, n-am să vă spuna așa, din prima, ce s-a întâmplat. Și vă rog politicos să nu derulați în jos, să săriți direct la final, să aflați mai repede ce s-a întâmplat. Totuși, eu îmi omor aici neuronul încercând să scriu nșpe mii de cuvinte. Ar fi păcat să săriți peste paragrafe-ntregi 😉
Așadar, s-o iau cu începutul. Acum mai bine de o lună, primesc un bilețel cu o poezioară pe care fii-mea să o învețe pentru serbarea de final de an. Rolul ei: albinuța Zum.

Ok, am mai învățat noi poezii. Și la creșă, și la grădi, de Crăciun. Atunci a învățat poezia repejor. Acu’ oha! M-am pus eu și-n fund și-n cap, că nu a vrut neam să învățăm. Cu sau fără coregrafie… Da, nu râdeți, am țopăit, am gesticulat, am încercat să o imit pe albinuța veselă culegând polen, zburând bla-bla-bla. Alexia se amuza copios, ba chiar cerea și bis. Dar ea nu făcea și nu zicea ca mine. Să fi fost eu penibilă? Să știe deja copilul că nu prea pari cu toate țiglele pe casă dacă dai din mâini zicând că, de fapt, dai din aripi? Mă rog, ce mai contează, că nu m-au văzut decât doi ochi făcând astea: ai Alexiei.

Cum 11 iunie se apropia, ca o mamă obsedată de perfecțiune, m-am cam speriat că vine ziua serbării și al meu copchil nu va ști poezia. Drăcușorul de pe umărul stâng zicea: ”Las-o, să nu o învețe. Așa vei avea și tu motiv să râzi de ea. La serbare, apoi peste ani, când îi vei tot pune filmul cu ea ratând momentul!!!”. Îngerul de pe umărul drept îmi spunea blajin de pe norișorul său: ”Cum să lași copilul să se facă de râs? Dacă va rămâne traumatizat că vei râde de el? Tu și ceilalți părinți…”. Așa că i-am împăcat pe amândoi și am complotat cu Doamna Căștina. Mă rog, mai corect spus, am aruncat pisica moartă în curtea ei: ”Doamnă, știți, c-o fi, c-o păți… Alexia nu are chef să învețe poezia acasă, așa că, vă rrrroooog, ajutați-o”, a sunat varianta politicoasă a cererii mele. Variant scurtă: ”Învaț-o tu, că acasă nu are chef!”. Și doamna m-a liniștit: ”Nu vă mai stresați, la cât repet cu ei pentru serbare, nu au cum să nu știe poeziile și cântecele”. Ok, bine așa. Dar nu m-am putut culca pe o ureche. Tot am încercat măcar o dată la 2-3 zile să zic poezia cu voce tare prin casă. Așa, să-i fac în ciudă că eu o știam. Parțial, că mai aruncam un ochi pe telefon, căci am fotografiat bilețelul cu versurile Alexiei.
Odată rezolvată treaba cu poezia, a început isteria costumului de albinuță. Am căutat prin magazine de mi-a venit acru. Scump, prost, ieftin, prost. Nimic galben cu negru care să mă satisfacă. Am mai zis, sunt perfecționistă! Apoi m-a lovit brusc (nu meteoritul, ci neuronul sătul să dormiteze): am cunoscut acum muuult timp pe Facebook o tipă care face tutuuri. Demențiale. Ana, pe numele ei mic, Style Handmade, pe numele de scenă. Cu nici două săptămâni înainte de serbare o abordez pe Ana, gândindu-mă că trebuie să îi ofer un text siropos, pentru a mă băga în fața rândului să-mi facă tot costumul în timp record. Dar nu mi-a ieșit. Textul siropos. Așa că i-am spus direct ce vreau și, mai ales, că vreau ”ieri”. De parcă ar fi ardeleancă, deși e din Constanța, Ana m-a liniștit și mi-a garantat că voi avea totul la timp. Și așa a fost. Un costum de mi-a venit mie să-l port! A fost perfect, cu tot arsenalul: tutu, top, antene și aripi cu praf magic, de la zâne 😉 Calitatea: net superioară produselor din magazine. Am cerut și am primit o fustă și un top pe care Alexia să le poată purta și în alte ocazii, separat. Așa am gândit ”proiectul”. Nu am vrut să dau bani pe ceva pe care să-l poarte doar o dată și gata. Apropo de bani, tot setul a fost 140 de lei. Dar a meritat fiecare leuț! Și eu sunt mama zgârcitelor, credeți-mă! Costumul a venit ca turnat. Normal, că doar i-am dat Anei măsurile Alexiei. Copchilul a fost fericit din cale-afară la vederea costumului.

În ziua de 11 iunie, trezesc fata, și încep să o gătesc pentru serbare: codițe împletite spic (că doar am mers la cursurile ”Cosițe urbane” și am luat lecții, trebuie să mă laud și eu, nu?), îmbrăcăm cu grijă costumul, aranjam frumos fundița folosită pe post de șireturi la bascheți și gata, țuști pe ușă. Dar neaaa, că s-a stricat treaba. Alexia s-a pus pe plâns. Din ce motiv? Nu a vrut să zică. I-a luat în brațe pe ”plânsu’” și pe ”mutu” și încearcă să mai faci ceva cu copchilul ăsta! Niște laaacrimi, de inunda strada. Am vorbit, am ignorat, am vorbit iar. Dar nimic. Trac n-a fost, că Alexia chiar nu e un copil emotiv. Dimpotrivă!

În fine, ajungem la grădi, lumea amuțește la vederea costumului Alexiei, primește laude pentru el, dar donșoara ciufuțenie le răspunde cu priviri ucigătoare.

Intrată în sala de sport, doamna a liniștit-o. Nu a mai plâns, nu a mai udat obrajii cu lacrimi de crocobaur. Dar nici nu a mai vrut să facă ceva. Ah, ba da, s-a rujat. A vrut ea să aibă ”chipici” pe buze.

Și și-a dat vreo juma de gloss…

Apoi a început serbarea cu o piesă pe care nu mă așteptam să o aud la grădi. Poate doar acasă, de pe CD, sau la spectacolele Zurli. O piesă arhi-mega cunoscută. Dar mândra mea… pauză. Se tot chinuia să își refacă evantaiul.

După cântecel, o întreb șoptit ce are și dacă e supărată. ”Vleau acasă”. Hait! A început să plângă și nu doar un banal prelins de lacrimi pe obraz, ci plâns cu urlete, de parcă o-ncingeai cu fierul. Am încercat o mică diversiune, dar donșoara născută în zodia taurului a ținut-o pe a ei. Cum nu se mai auzea nimeni cu nimeni, mă ridic, iau copilul de mână, îi fac semn lui tati să o întindem și purcedem spre ușă. ”Alexia Harbuz, stai măcar să îți spui poezia”, face doamna o încercare pe un ton mieros. Am stat. În liniște și la locul ei. Dar, când i-a venit rândul, a dat-o iar în plâns.

Cum nu a părut cooperantă, am decis să ne cărăm naibii acasă, că oricum nu se va schimba ceva în atitudinea ei. Abia la vreo trei zile de la serbare am aflat, parțial, ce a avut copilul: ”Am fost supălată”. ”De ce?” ”Nu stiu”.

Acum, la o săptămână, m-a întrebat când mergem la serbare să spună poezia. Păi să nu-i zic eu ceva de dulce de mă-sa? Ai?

Oricum, am cea mai frumoasă albinuță. Asta e clar! Restul e… poveste