mama-foto pixabay

Ce poți face când simți că ai dat greș ca mamă? Ce MAI poți face?

Ce poți face? Ce MAI poți face când în minte îți încolțește gândul că ai dat greș ca mamă? Iar gândul ăsta se agață tot mai tare să rămână acolo, în mintea ta. Ba chiar începe să te acapareze ca o boală ce nu are leac. Ce poți face când simți că ți-ai ratat cel mai important rol pe care ți l-a dat Universul: acela de a forma un om. Un pui de om. Carne din carnea ta, sânge din sângele tău.

Dragă Cristina,

Am un copil în vârstă de 6 ani, pe care mi l-am dorit enorm! Chiar cu prețul sănătății mele. Ni l-am dorit. Universul ni l-a trimis. Îmi iubesc ENORM copilul, dar, în ultima vreme, mă bântuie un gând: unde am greșit cu copilul meu? Încep să îmi pierd speranța, încep să cred că nu îl mai pot ajuta. De ce zic toate astea? Nici nu știu cu ce să încep…

Copilul meu este diferit. Nu că ar avea vreo afecțiune, ci ca și comportament. Nu este copilul acela prietenos cu toată lumea. Este un copil care vrea să facă lumea să fie cum vrea el. Prin urmare, refuză orice înseamnă regulă. De exemplu, eu îi spun că e frumos să salute, să spună ”Te rog” și ”Mulțumesc”. Nu face asta. Se încruntă la cei care îl întreabă ”Cum te cheamă?” sau atunci când un adult îi acordă atenție.

Am primit mereu ”reclamații” vizavi de comportamentul copilului meu. De la grădi, de la școală, de la vecini, de la alți părinți… Pur și simplu, refuză să respecte regulile și să facă ce face toată lumea. Dacă la grădi, educatoarea îi punea pe copii să se joace un anumit joc, să coloreze o pagină anume, copilul meu era contra. La școală, la fel.

Am zis că acesta este felul său de a atrage atenția. Am întrebat de ce refuză acele lucruri, ce îl macină, ce nu-i place. Răspunsul oferit: ”pentru că așa vreau eu”. I-am explicat că tot universul ăsta funcționează după reguli: și noi, oamenii, și animalele. I-am povestit cum animalele își stabilesc teritoriile și celelalte acceptă regulile, sau au două variante: pleacă sau se luptă. La fel, i-am explicat de ce noi, oamenii, trebuie să respectăm reguli. Am dat exemplu regulile de circulație, regulile de bune maniere, regulile cu întâi se iese din autobuz, apoi se intră. I-am dat N exemple în care regulile fac bine. Teoria o știe, practica… aici e buba.

Am citit numeroase cărți de psihologia copilului, din dorința de a înțelege ce se întâmplă în căpșorul copilului. Am aplicat tot felul de strategii. Dar, al meu, în continuare, preferă să fie ”copilul lui nu”. Preferă să facă orice invers de cum e firesc. Am aplicat și psihologia inversă. A mers până la un punct, până la intrarea în colectivitate.

Simt că nimic nu dă roade. Simt că nu mă mai pot conecta cu copilul meu. Încerc să dansez în casă cu copilul, dar refuză. Încerc să inițiez tot felul de jocuri. Nu acceptă. Dar, dacă accept să mă joc așa cum dictează el, e minunat. Totul e minunat atunci când joc după cum îmi cântă. Înțeleg, e starea lui de confort. Accept. Apoi, când încerc să inițiez eu o acțiune, îi spun că acceptarea lui de a intra în jocul meu îmi aduce aceeași bucurie pe care i-o aduc eu când intru în jocul lui. Am momente în care cred că am un copil de un egoism cât Everestul. Deși, eu încerc să îl învăț că e bine să mai cedeze și el, nu doar cei din jurul său.

Am ajuns să cred că am dat greș. Am început să cred că nu sunt făcută pentru rolul de mamă… Mă învinovățesc că nu am făcut cutare sau cutare lucru. Am crezut că tot comportamentul ăsta este din cauza mea. Că vrea să îmi atragă atenția că vrea mai mult timp cu mine. Ce-i drept, eu mi-am pierdut răbdarea și îmi controlez tot mai greu accesele de furie. Știu, greșesc. Îi explic de fiecare dată motivele pentru care sunt furioasă. Îi explic foarte foarte multe lucruri. Poate că și explicatul ăsta nu este bun…

Mă învinovățesc că petrec prea mult timp la serviciu. Mă învinovățesc că vin ruptă de oboseală și nu mai îmi găsesc puterea de a mă reseta în momentul în care intru pe ușa casei. Fac tot posibilul ca în fiecare zi să petrec clipe alături de copil. CU copilul.

Din cauza jobului, am ajuns să funcționez doar pe pilot automat și asta pentru că este sursa noastră de venit mai consistentă. Serviciul mă ține, cred eu, destul de mult timp departe de copil. După 10 ore de muncă, greu mă resetez. Copilul spune că vrea să stea toată ziua cu mine, dar eu nu-i pot oferi asta, pentu că lumea asta nu funcționează doar cu iubire, ci pe bani. Bani pe care îi obțin muncind pe brânci. Și muncim ambii părinți așa. Îi explic toate astea.

Îl pun să facă un exercițiu de imaginație cum ar fi dacă nu ar mai fi bani în casă pentru mâncare, haine, jucării, facturi, rate la bancă… Dar ce să înțeleagă din astea un copil de 6 ani? Copilul știe un lucru: vrea atenție! Practic, în tot acest puzzle, nu mai am timp pentru mine. Doar ”fur” câteva momente pentru mine, pentru a mă regăsi. Dar, insuficiente. Căci grijile, neajunsurile, frustrările sunt mai multe și mai puternice.

Ce e de făcut? Faci un alt copil și cu el, poate, te vei strădui mai mult și vei încerca să nu repeți ceea ce tu consideri că ai greșit la primul copil? Și ce faci cu primul? Renunți la el? Îl lași în voia vântului? Îl tratezi ca pe un lucru stricat, care nu îți mai folosește? Nu funcținează așa. Nu e firesc așa.

E clar că am nevoie de o schimbare. Sunt convinsă că mă va ajuta. Am încercat să fac pași mici. Am schimbat locul de muncă, am schimbat (am renunțat) la prieteni, la cei care mă încărcau negativ. Lucrez mult cu mine și cu starea mea. Dar e greu de una singură. O vacanță cu partenerul, doar noi doi, poate ar ajuta. Dar cum nu avem soluții pentru a lăsa copilul în grija cuiva… greu de realizat acest lucru. Iar starea de bine dispare la fiecare neajuns financiar. Ne consumăm mult că nu ne descurcăm financiar. Enorm.

Mă mâhnește faptul că nu am un copil deschis. Deschis la schimbări, la prietenie, la comunicare. Mă mâhnește când văd că unii copii, mai mici decât al meu, sunt politicoși, prietenoși, că știu și respectă regulile. Alea simple. Alea de a nu deranja, de a nu se pune contra de fiecare dată, cu orice preț, doar pentru a ieși în evidență. Mă bucură că am un copil ambițios, încăpățânat. Doar că astea ar trebui să învețe să și le dozeze. Or, nu acceptă să i se explice. Nu acceptă să cedeze…

Tot universul trebuie să se învârtă cum și când vrea copilul. Iar eu mă simt vinovată că nu reușesc să îl fac să înțeleagă că în viață lucrurile nu vor fi mereu așa. Nu vor fi mereu doar cum va dori el. Consider că e nevoie să accepte și nereușita și să nu se închidă sau să se frustreze când lucrurile nu sunt cum își dorește. Un copil, un om, cred eu, trebuie să fie ca pasărea Phoenix, să știe să se ridice. Greșesc eu?

Mă doare să văd cum alți părinți se distrează la unison cu copiii lor. Cum copiii lor acceptă propunerile părinților și intră în jocul adulților. Mă întristează să văd cum eu cu copilul meu nu ne putem distra decât cum impune copilul. Iar dacă refuz, se lasă cu lacrimi, cu scene, cu bosumflare.

Sunt tristă. M-am închis în mine. Nu mai sunt femeia plină de viață și de soluții ca odinioară… Poate că ar trebui să lucrez mai mult cu mine. Să nu mai încerc atât de mult să îmi schimb copilul. Știu asta, așa mi-au spus psihologii. Dar mi-e greu, foarte greu. Am început să lucrez și cu mine, cu acceptarea realității: că am un copil care nu e ca toți copiii. Poate că e nevoie să mai am răbdare să crească. Dar, oare, dacă va crește și îl voi lăsa așa, nu i se va accentua dorința asta de a face tot universul să funcționeze doar după cum dictează copilul? Precizez că și eu, și tatăl copilului ne implicăm în mod egal în creșterea și educația sa. Dar, în această poveste ți-am spus doar ce mă frământă pe mine, ca mamă.

Acest text este strigătul unei mame care are nevoie de un sprijin, de sugestii, de soluții. O scrisoare pe care am primit-o pe e-mail din partea unei mame care vrea să rămână anonimă. 

Nu cum o cheamă contează, ci faptul că are nevoie de ajutor, de un gând bun. M-am regăsit în unele din stările descrise de ea și, cred, nu sunt singura care se identifică cu o parte din cele de mai sus. Eu i-am răspuns în privat. Însă, cu acordul ei, am ales să public acest text pentru a vedea mai multe păreri.

Dragelor, dragilor, cum o putem ajuta pe această mămică? Un sfat, un gând, o vorbă bună?


Dacă ți-a plăcut (sau nu) ce-am scris, mi-aș dori foarte tare să mi-o spui. Cu un mic comentariu, cu un share, cu un like…
Mă poți urmări și pe FACEBOOK, pe INSTAGRAM, dar și pe YOUTUBE (unde te aștept să dai Subscribe).
Te poți abona la NEWSLETTER și vei primi, o dată pe lună, un e-mail de la mine cu o parte dintre articolele publicate.
Eu îți mulțumesc frumos că ai intrat pe blog și te mai aștept cu drag.

One Comment

  1. Ce am invatat eu de cand sunt mama: sa nu imi compar copiii cu alti copii. Nici macar intre ei.
    Sunt unici si minunati. De ce sa iti doresti sa fie ca altii? Este al tau. Asa cum este. El te-a ales pe tine sa ii fii mama, cu un scop. Sa il ghidezi, sa il iubesti si sa ii fii alaturi. De ce vrei sa il schimbi? Eu cred ca fix atunci cand tu il vei sprijini neconditionat si nu va mai simti o presiune din partea ta sa fie intr-un fel anune, atunci va fi mai cooperant….sau nu si nu vad nicio problema. Eu ii spun fetei mari sa nu faca tot ce fac ceilalti copii doar din efectul de turma, ci doar daca vrea si ii place. Cu turma nu ajungi nicaieri, doar in alte turme…vreau sa gandeasca singura, sa poata spune nu clar si raspicat, sa NU faca tot ce i se spune daca nu e conforabila cu asta si nu vrea…
    Si dumneavoastra vreti sa intre in turma…eu vreau sa fie independenti si sa gandeasca singuri.
    Acceptati-ca copilul ca el v-a ales. Fiti acolo pt el si nu incercati sa il schimbati. Mergeti impreuna la terapie, ca sa invatati sa comunicati mai bine.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Close
Scroll Up
%d bloggers like this: