De când m-am mutat în Germania, m-am tot minunat de cât de liniștită și de relaxată e lumea aici. La început, m-a șocat, chiar, să văd că oamenii stau liniștiți la coadă, că nimeni nu se bagă în față la doctor sau la vreun alt rând, indiferent unde s-a format acesta. Eh, până am asistat la bătaia pensionarilor pentru un loc mai în față. La casa de marcat! La un hipermarket.
Bine, nu a fost primul ”număr de circ” cu protagoniști vorbitori de ”nemțeză”, oameni în vârstă de peste 80-o-sută-și-ceva-de-ani! Am mai asistat la ciondăneli ”pensionaristice”, ce-i drept, mai modeste. Un ton ușor ridicat, o privire mai încruntată sau un tușit din acela prin care omul este avertizat că nu face ceva în regulă. Asta pentru că, între timp, am descoperit că nu chiar toaaată lumea stă cuminte la rând, ca 99% dintre oameni. Dar nu am mai întâlnit nimic de genul scenei din hipermarket.
Să vezi două persoane cu părul complet alb, trecute bine de 80-90- de ani, bătându-se pentru un loc în față, să auzi râsul sarcastic al învingătorului… Ca să nu vă mai țin în ceață, zic să purced și să vă povestesc despre bătaia pensionarilor pentru un loc în față la casa de marcat.
Eram la hipermarket. În fața mea, un domn își așeza ultimele produse pe bandă. Eram ultima la rând. Fac un pas în față și mă aplec să scot produsele din coș, pentru a le pune și eu pe bandă. Între timp, aud în spatele meu huruitul unui coș împins cu viteză de cineva. Mă gândeam că e un copil care aleargă și se distrează împingând coșul cu viteză.
Paranteză. Pe aici, nimeni nu se strofoacă la auzul unui copil care plânge sau la țipetele altuia care aleargă printre raioane și se joacă. Fiecare își vede de ale lui. Niciun client nu trage părinții sau copiii de mânecă pentru un astfel de comportament. Nici măcar angajații nu se opăresc că le-ar putea copiii dărâma sau strica vreun aranjament de pe raft. Eu încă mai tresar, uneori, când aud plânsete sau tot felul de sunete. Tresar și mă uit spre sursa sunetelor, apoi privesc în jur și încerc să ”fur” din comportamentul celor de aici, încerc să învăț, să mă integrez. Închid paranteza și revin la bătaia pensionarilor.
Cum ziceam, aud un zgomot produs de un coș împins cu viteză de un cumpărător grăbit. Ridic privirea și, în același timp, văd două chestii. Din partea stângă, spre mine, vine o doamnă. Clar este trecută de 90 de ani. Abia merge. Se deplasează cu ajutorul unui cadru cu roți, prevăzut și cu un coș pentru depozitarea obiectelor personale. Ceva de genul celui din imaginea de mai jos.
Face pași mici-mici și nu pot să nu observ cum îi tremură mâinile. Tot brațul, de fapt. Din colțul opus, aleargă spre mine un domn la vreo 1.80m. Părul tot alb. Într-un trening alb, din fâș. Vine în viteză. Ajunge. Își lipește coșul de al meu, apoi începe să râdă, malefic, spre bătrânică. Îi zice ceva în germană. Nu înțeleg ce. Ah, bavareza asta! Femeii îi dau lacrimile. El se umflă în pene mai ceva ca un păun. Ce să mai, era toreadorul anului! Toreadorul hipermarketului! Învinsese.
Învinsa încă mai are mulți pași de făcut până să ajungă la rând. O privesc. Mă uit și în jur. Peste tot sunt cozi mari și oameni cu coșuri pline. Ea are doar câteva chestii în al el. Îi fac semn să vină spre mine, nu să se ducă în spatele domnului în alb. Învingătorul începe să se foiască. Îl văd cu coada ochiului. Apoi, privindu-l fix în ochi, o iau pe femeie pe după umeri și o ghidez să intre la rând în fața mea. Toreadorul hipermarketului se înroșește tot. Zice ceva, dar cine-l mai ascultă.
Femeia îmi mulțumește și începe să își așeze lucrurile pe bandă. Zice că poate face ea asta, să nu o ajut. Îmi mulțumește de nenumărate ori, cu o voce tremurată. O urmăresc pe casieriță, să văd cum reacționează. A văzut și ea scena. Începe să vorbească cu femeia ca și cum ai vorbi cu un copil mic: lent, cu răbdare, cu zâmbet (și-a dat masca jos, ca să poată fi înțeleasă de femeie). Numără cu atenție monedele primite de la doamna în vârstă și o ajută să bage produsele în sacoșă. Se mișcă destul de lent femeia. Dar, deh, era de așteptat.
Toreadorul anului, în spatele meu, freamătă și pufăie. De-a naibii, am început și eu să mă mișc în reluare.
În parcare, cât puneam produsele în sacoșe, apoi în portbagaj, ce să vezi? ”Toreadorul hipermarketului” avea mașina parcată la doi pași de noi. Una mare. Un SUV d-ăla înalt, în care e cam greu să te urci dacă nu te țin genunchii, maică. Dar ”toreadorul hipermarketului” zburda ca un fluturaș…
Întâmplarea asta am numit-o bătaia pensionarilor pentru că e clar că ambii protagoniști sunt trecuți de 70-80 de ani, deci la vârsta pensionării.
Ce să mai zic? Cu alte cuvinte, am întâlnit și nemți… melteni. Erau clar nemți-nemți, că nu aveau vreun accent ciudat. Tare trist tabloul. Nu aș vrea să îmbătrânesc așa. Chiar nu! Ce să zic? Bătrânețea chiar scoate ce e mai urât din om! Indiferent că e vorba de cei din România sau de aiurea. Diferența majoră, însă, o face educația, respectul pe care îl avem tot timpul unii față de ceilalți. Unii mai au, cât de cât, limite. Alții, nope! Nimic. Nada. Zero. Null.
Concluziile? Nu știu ce să zic. Ziceți voi ceva despre bătaia pensionarilor ăștia …
Eu îți mulțumesc frumos că ai intrat pe blog și te mai aștept cu drag. Mă poți urmări și pe FACEBOOK, pe INSTAGRAM, dar și pe YOUTUBE (unde te aștept să dai Subscribe).
Te poți abona la NEWSLETTER și vei primi, ocazional, un e-mail de la mine cu o parte dintre articolele publicate.
