Spaima cea mare a oricărui părinte este ca nu cumva copilul său să cadă victima unui abuzator. Vedem atâtea știri despre copii abuzați, despre cazuri care mai de care mai groaznice. Și te întrebi, firesc, ce poți face tu, ca părinte, să îți aperi copilul de abuzatori? Cum poți preveni o astfel de situație? Cum și când să vorbești cu copilul despre acest subiect? Sau dacă este nevoie să vorbești despre așa ceva… Siguranța copilului este unul dintre aspectele ce mă preocupă în mod deosebit. De aceea, după statisticile îngrijorătoare pe care le-am primit de la reprezentanții Poliției, am decis să încep campania #OreDeSiguranțăÎnȘcoli. Pentru că toți copiii au dreptul să știe ce să facă pentru siguranța lor, dar și a celor din jurul lor.
Din punctul meu de vedere, este important să îl înveți pe copil cum să recunoască o persoană cu rele intenții. Dar, cel mai dificil mi se pare modul de abordare a acestui subiect, pentru a nu da în cealaltă extremă și a-l face pe copil să se teamă de orice persoană necunoscută. Eu i-am povestit fetei mele despre existența unor oameni care vor să facă rău copiilor. Când m-a întrebat de ce oamenii aceia fac așa ceva, singurul răspuns ce mi-a venit în minte a fost acesta: ”Pentru că sunt bolnavi și nu își dau seama că e greșit ceea e fac”.
I-am mai spus că nu e ușor să îi recunoști pe acești oameni, pentru că ei nu vor veni la copii să le spună ”Hei, eu vreau să îți fac rău!”. Ci, vor folosi replici pe placul copiilor. Cum ar fi: ”Vrei să vii la mine la mașină să mă ajuți cu…?”, sau ”Uite, ia o bomboană. Dacă mai vrei, hai cu mine să mai iau de la magazin, sau de la mașină”. I-am mai explicat că orice om care vrea să facă rău unui copil va face tot posibilul să îl păcălească pe copil să plece din locul unde l-a întâlnit. Așa am considerat eu că trebuie să abordez subiectul. Nu a fost o singură discuție și punct. Ci mai multe, în funcție context, de întrebările Alexei ș.a.m.d.
Subiectul acesta este unul cu implicații serioase, unul cărui trebuie să i se acorde o deosebită importanță. De aceea, am cerut sfatul unui specialist pe tema cum și când să vorbești despre abuzatori cu copilul. Așa am ajuns la Daniela Nicoleta Dumitrescu, psiholog clinician, psihoterapeut CBT; practician al metodei ESPERE, cu o experiență de peste 16 ani, autorea blogului Fericiți cei ce comunică și a două cărti, cea mai recentă fiind ”Conjugă-mă la prezent”.
Aceeași Daniela care mi-a vorbit despre efectul internetului asupra copiilor. Despre cum pregătești copilul pentru nedorita interacțiune cu un abuzator am discutat, pe îndelete, cu Daniela. Mie, informațiile oferite de ea mi-au fost de un real ajutor. Sper să vă ajute și pe voi.
– Există o vârstă potrivită la care ar trebui să începem să le vorbim copiilor despre abuzatori?
Nu există un moment anume pentru o astfel de discuție. De fapt, nu vorbim despre o singură discuție, ci despre mai multe. Acestea nu trebuie să vizeze existența pedofililor, agresorilor sau persoanelor rău voitoare, ci nevoia de siguranță. Putem începe încă de la vârsta de 3-4 ani să-i vorbim copilului despre ideea de siguranță și despre comportamente acceptabile și inacceptabile. Sau, pentru nivelul lui de înțelegere, vorbim despre ”atingeri bune” și ”atingeri mai puțin bune”, despre cereri bune și cereri care nu sunt bune din partea unei persoane străine.
Lumea nu trebuie privită exclusiv ca un mediu periculos, pentru că, atunci, vom ajunge să nu mai ieșim din casă.
Nu i-aș spune unui copil de doar câțiva ani că există agresori pe stradă, pentru că acest lucru poate să creeze o stare de anxietate generalizată. Iar asta îl va face să-i fie frică să interacționeze cu orice persoană străină. Acest tip de prezentare nu este funcțional și poate duce la tulburări emoționale importante. Copilul însă trebuie să fie capabil să recunoască situațiile cu potențial periculos și trebuie să știe ce să facă în astfel de situații, iar asta este treaba părinților să îi învețe.
– În funcție de vârstă, cum ar trebui să purtăm această discuție cu ei?
La 3-4 ani, un copil ar trebui să-și știe numele complet, câteva din elementele adresei sau un reper legat de locul în care stă. Spre exemplu: „casa mea este lângă magazinul X” – acesta este un element de siguranță. Apoi, cu fiecare an, copilul trebuie să știe din ce în mai bine adresa, telefonul, la cine să apeleze în situații dificile, ce face dacă se pierde, care sunt oamenii la care poate apela pe stradă. Spre exemplu, să știe să ceară ajutorul unui polițist sau unei mame cu un alt copil de mână.
Copilul trebuie să știe ce să facă dacă se accidentează, la cine să apeleze dacă este o situație de urgență (doamna învățătoare, cabinetul medical de la școală sau un vecin – în funcție de locul în care se află). De asemenea, se recomandă să-i spunem copilului și care sunt persoanele la care se poate apela în cazul în care cei sunați nu sunt disponibili. ”Prima dată mă suni pe mine, apoi pe tati, apoi pe buni. Și dacă nu răspunde nimeni, poți să suni la dl X, vecinul de la etajul X”. La 5-6 ani ar trebui să știe toate lucrurile acestea.
– Cum poți transmite aceste informații astfel încât copilul să priceapă importanța lor?
În ceea ce privește modalitatea prin care poți să o faci, cel mai eficient mod de a explica unui copil este prin vizualizare. La vârsta aceasta, funcțiile cognitive sunt încă nefinalizate, iar copiii învață „cu ochii” și „cu mâinile”. Prin urmare, recomand jocul, desenul, vizualizarea situațiilor prin jucării și o tonalitate a discursului calmă, nealarmistă. Creierul nu poate procesa informația în situații de stres. Prin urmare, degeaba îi explici atunci când plânge sau este agitat, pentru că el nu poate să înțeleagă, neurologic vorbind. Practic, dacă țipăm în fața copilului, vorbim de fapt despre frica noastră sau despre neputința noastră de a face față situației.
– Cum îl ajutăm pe copil să identifice un eventual abuzator, mai ales dacă e mic și încă nu face bine distincția între intențiile bune și cele rele ale unui străin?
Nu aș asocia ideea de intenție cu ideea de abuzator, pentru că vom face din viața lui un coșmar. Dar, putem să-i dăm câteva sugestii despre ce înseamnă o intenție bună sau o cerere corectă, despre comportamente acceptate social sau suspecte, care să fie pentru el un semnal de alarmă. Spre exemplu, ca principii generale ale comportamentului social, un copil trebuie să știe că:
- Un adult bine intenționat nu va cere ceva care să pună copilul într-o situație în care să se simtă jenat, umillit, neplăcut.
- Niciodată un adult străin, care are nevoie de ajutor, nu apelează la un copil, ci la un alt adult.
- Nu există secrete pe care să le ai cu un adult străin. Nu există secrete despre atingeri, bani, bunuri, intimitate, planuri de viitor, mediul virtual etc.
- Un compliment este gratis! Nu presupune că trebuie să faci ceva pentru asta.
Apoi, un părinte trebuie să-i spună copilului ce poate să facă dacă recunoaște vreuna dintre situațiile de mai sus. La nivel comportamental, îi transmit copilului următoarele indicații:
- Dacă un adult îți cere ajutorul, ție, copil, poți să îi răspunzi că mergi să o întrebi pe mama. Sau pe tata.
- Unei cereri care te face să te simți jenat poți să-i răspunzi cu NU.
- Dacă un adult îți cere ție, copil, să păstrezi un secret, poți să spui că te mai gândești la asta și că o să îi întrebi pe părinți
- Dacă primești un compliment – mulțumești și atât!
– Ai câteva recomandări pe care părinții să le transmită copiilor legat de siguranța lor, atunci când sunt abordați de un străin?
- Nu te împrietenești cu adulți pe care părinții nu-i cunosc și care nici nu vor să îi cunoască.
- Nu oferi informații despre familie unui străin.
- Dacă totuși te abordează un adult în public, nu pleci de acolo. Rămâi pe loc pentru că în cazul în care apare ceva neplăcut să poți să apelezi la cei din jur.
- Niciodată nu te retragi cu un adult străin într-un loc izolat.
– Există ”indicii” pe care să le transmitem copiilor sub forma ”așa îi recunoști pe străinii care vor să îți facă rău”?
În ceea ce privește abuzul, cred că este bine să știți că în peste 90% din cazuri abuzatorul este cineva din anturaj. Prin urmare, este cu atât mai dificil de recunoscut un abuzator.
În această situație trebuie să-i învățăm pe copii să spună „NU” și dacă au sentimentul că ceva este nu este ok, să întrebe părinții.
Dacă un adult ”suspect” le va spune copiilor să păstreze secretul, este deja al doilea indiciu că el nu are chiar cele mai bune intenții. Pe de altă parte, dacă un copil evită în mod constant prezența unui adult, este bine de investigat.
– Care sunt replicile pe care un abuzator le poate folosi în interacțiunea cu copilul?
Nu există niște replici standard! Dar, ceea ce pare o conversație simplă și banală, la un moment dat, alunecă într-o zonă care ne face să ne simțim inconfortabil. Problema este atunci când o intenție bună se dovedește a avea urmări neplăcute. De aceea, victima se și simte vinovată – pentru că, inițial, a avut un sentiment de plăcere. În alte situații pot să fie cereri neobișnuite din partea abuzatorului și aproape imediat apare tendința de a-l izola: „hai să mergem mai încolo să îți arăt… ”. Acesta trebuie să fie, cumva, cel mai important semn de pericol. Un posibil semnal de alarmă este și o ofertă mult prea generoasă, care nu se justifică. Spre exemplu, de ce mi-ar da un străin o jucărie scumpă? Un cadou prea mare, prea scump și care vine din partea unui om pe care nu-l cunosc, poate să mă pună în gardă.
– Cum să ne purtăm cu un copilcare a trecut printr-un astfel de incident?
Trebuie să ne comportăm cu bunăvoință și empatie, nu trebuie nici dramatizat, nici ignorat. Ideea este că sub nicio formă copilul nu trebuie mustrat, certat sau pedepsit pentru că nu el este de fapt problema. Sigur că insist pe măsurile de siguranță, dar nu ar trebui să uităm că nicio măsură de siguranță nu asigură o eficiență de 100%. Imediat cum aflăm despre incident, trebuie anunțate organele competente pentru a putea fi identificat agresorul. Nu se recomandă evitarea zonei incidentului, pentru că mențineți anxietatea. Iar în cazul în care copilul prezintă manifestările unui sindrom post-traumatic (spre ex. atacuri de panică, coșmaruri, tendința de a se autoizola, somatizări, flashback-uri etc.) care persistă mai mult de 4 săptămâni, este bine să recomandați consultarea unui specialist, respectiv psiholog.
Mă poți urmări și pe FACEBOOK, pe INSTAGRAM, dar și pe YOUTUBE (unde te aștept să dai Subscribe).
Te poți abona la NEWSLETTER și vei primi, o dată pe lună, un e-mail de la mine cu o parte dintre articolele publicate.
Eu îți mulțumesc frumos că ai intrat pe blog și te mai aștept cu drag.
