Ce faci când copilul te scoate din sărite?

Ţipi la el! Asta ar fi reacţia impulsivă a multora. Mai sunt şi unii care ar plesni copilul. Iar o a treia categorie de părinţi e aceea a celor care îşi păstrează calmul şi au puterea de a analiza, într-o fracţiune de secundă, dacă situaţia impune sau nu o agresivitate (verbală sau fizică) vizavi de copil. Reacţia părinţilor în astfel de situaţii, cred eu, este în funcţie de educaţia primită de părinţi, de puterea părintelui de analiză şi autocontrol.

Eu, de exemplu, am constatat pe pielea mea că viaţa de părinte nu e numai lapte şi miere. N-are cum! Sunt momente de nepreţuit, în care ne pupăm, ne iubim, ne drăgălim, ce să mai, dulcegării la greu. Dar sunt şi momente în care îţi vine să dai cu copilul de pereţi, cum se spune. În astfel de momente ar trebui să ne gândim că reacţia noastră violentă (vebală+fizică) faţă de copil îi poate produce o serie de lucruri neplăcute, la nivel psihic. Despre chestia asta am vorbit cu psihologul Alina Blăgoi, iar ce am aflat vă împărtăşesc şi vouă:

Psiholog Alina Blăgoi

“Ţipătul este modul cel mai neadecvat de a comunica cu cineva. Când se ţipă, mesajul nu ajunge celui căruia i te adresezi. Unii părinţi consideră că, ţipând la copii, aceştia vor pricepe că au făcut ceva greşit şi, astfel, vor învăţa să fie mai ascultători data viitoare, pentru a nu-i mai supăra. Astfel, copiii sunt învăţaţi să respecte părinţii şi să ştie “cine este şeful“.
Consecinţele ţipătului la copii dezvoltă, de cele mai multe ori, o teamă faţă de părintele care îi agresează verbal, ei devenind retraşi şi nesiguri.
E foarte greu să nu ridici tonul atunci când copilul nu te ascultă. Trebuie ca părinţii să fie conştienţi că acest mod nu este unul eficient de comunicare părinte – copil. Deşi, pe moment, pare singura opţiune. Părinţii trebuie sa găsescă alte metode prin care să-l tempereze pe copil. Furia, însă, nu e cea mai potrivită reacţie atunci când eşti implicat într-o situaţie conflictuală. E adevărat că adulţii trebuie să fie mai autoritari, iar copiii trebuie să-i asculte, însă ţipătul nu antrenează respect. Munca părintelui este de a comunica acestuia într-o manieră calmă ce anume doreşte de la copil. Prin ţipăt se face dovada pierderii autocontrolului şi se creează un dezechilibru între ceea ce se vrea să exprimi şi trăiri.

Agresivitatea verbala a părinţilor poate duce, în timp, la scăderea stimei de sine a copilului, care, la un moment dat, nu se va simţi iubit, se va considera fără valoare şi singur.
Agresivitatea verbală poate fi trăită de copil fie prin a interioriza starea de neputinţă în faţa părinţilor, fie prin a deveni auto-agresiv (de exemplu, trist, fără poftă de viaţă, singuratic, deprimat), fie exprimând agresivitatea, la rândul sau, in exterior: poate vorbi urât sau îi poate lovi pe colegii, prietenii de joacă.
Părinţii sunt primele şi cele mai importante modele pentru copil. Iar un copil care din primii ani de viaţă asistă la scene de violenţă simbolică între părinţii săi va prelua mai mult ca sigur acest model în relaţiile cu alte persoane. Chiar neştiind sensul, el va memora cuvintele pe care şi le adresează părinţii şi le va repeta. În plus, copilul va învăţa că agresiunea este modalitatea eficientă de a se impune, de a fi câştigător. Copilul îşi imită părinţii, pe care îi ia ca model, şi face ceea ce vede la aceştia şi nu ceea ce aceştia îi spun că este bine sau indicat să facă. Dacă în familia sa copilul întâlneşte agresivitate verbală sau fizică, el o va pune în joc, la rândul său, într-un fel sau altul, fie ca auto-agresiune, fie ca agresare a altora.
Când se ţipă la copii, se poate face un rău, pentru că aceştia nu ştiu cum să gestioneze agresivitatea şi se încarcă cu ea. La rândul lor, o pot descarcă ţipând şi ei la adulţi sau la alţi copii, sau o pot interioriza. Ţipetele repetate asociate cu ameninţări şi jigniri pot duce la perturbări grave ale echilibrului emoţional al copiilor sau la probleme psihosomatice (probleme digestive, coşmaruri, insomnii etc.). Este important să ştie cum să se disciplineze eficient copiii.
Disciplina nu este aceeaşi cu pedeapsa. A disciplina înseamnă a învăţa. Disciplina are mai mult de-a face cu învăţatul, implicând învăţarea copilului, diferenţierea răului de bine, cum să respecte drepturile altora, ce fel de comportamente sunt acceptabile şi care nu, pentru a deveni un copil care se simte sigur pe sine şi iubit, care să se auto-disciplineze, să ştie să-şi controleze impulsurile şi să nu fie frustrat în situaţiile normale stresante de zi cu zi.
Autocontrolul este una dintre cele mai importante lecţii pe care trebuie să le înveţe copiii. Această lecţie se învaţă doar printr-o disciplinare eficientă. Părintele își disciplinează copilul pentru a-l ajuta să-și îmbunătăţească atitudinea sau comportamentul, astfel încât să poată deveni mai bun și mai fericit. În disciplinare, obiectivul cel mai înalt este ca, în cele din urmă, copilul să înveţe cum să-și controleze singur comportamentul, astfel încât să nu mai fie nevoit să se bazeze pe disciplinarea venită din partea altora.
Este foarte important pentru părinti să stie să reactioneze cu suplete la această criză trecătoare. De multe ori copilul nu face un lucru nu pentru că ii displace, ci deoarece doreste să-l facă singur. Este important să acordăm dreptul la primele manifestări de independentă. Atitudinea părintilor poate determina intreaga atitudine ulterioară a copilului fată de ei si fată de orice fel de autoritate.

Reguli peste care să NU treacă părinţii, indiferent de cât de tensionată este situaţia:

1. Fă-ţi copilul să se simtă iubit!
2. Acordă-i atenţie
3. Foloseşte-te de reguli şi de rutină
4. Rugăminţile tale trebuie să fie scurte şi la obiect
5. Arată-i cum îţi poate fi de ajutor
6. Nu ceda la smiorcăieli!
7. Asigură-l că tu întodeauna vorbeşti serios
8. Copiii învaţă cel mai bine din consecinţe şi nu din predici
9. Fii un model pozitiv pentru copilul tău!”

Cum mă comport eu când copilul mă scoate din sărite? Depinde, de la caz la caz. Atunci când sunt nervoasă, din varii motive, independente de Alexia, “fug” de copil: i-l pasez lui tati şi încerc să mă calmez cât mai repede, pentru că nu are nici o vină copilul că mami are pitici pe creier de la serviciu sau din cauza facturilor, din cauza lui tati sau mai ştiu eu din ce alt motiv. Iar când tati nu e la îndemână, îi dau copilului ceva ce ştiu că-i place la nebunie şi încerc să înlătur primejdia. Nu mă simt deloc bine atunci când se întâmplă să mai ţip la Alexia doar pentru că eu sunt cu capsa pusă din varii motive, iar ea nu ştie cum să-mi atragă atenţia, sau când ea e nervoasă, morocănoasă, bâzâită din te miri ce. Recunosc, mai scap câte un tipăt la copil, atunci când vorba bună sau distragerea atenţiei nu dau roade. Porniri de a plesni copilul am, recunosc. Pentru că aşa am fost şi eu educată. Dar, de cele mai multe ori, reuşesc să mă abţin. Mie nu-mi plăcea deloc, ba chiar mă speria şi mă făcea să mă simt ultimul om când ai mei mă băteau. Sunt convinsă că acelaşi sentiment îl trăieşte şi copilul meu. În educarea Alexiei, şi în general, în viaţă, mă ghidez după principiul “Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face”. Sunt fericită că, de cele mai multe ori, reuşesc să-mi controlez furia!

Zilele următoare am să revin cu o postare în care am să vă spun ce anume recomandă psihologul să facem noi, părinţii, pentru a ne impune/pentru a comunica eficient cu copilul/copiii.

15 Comments

  1. bine venite aceste sfaturi ,stii uneori cred ca si eu gresesc dar imi revin repede ,copii au nevoie de atentie de cuvinte magice cum zice ficamea si poate multa rabdare ,insa noi parinti care nu avem nici un ajutor sau sprijin ,venim incarcatii de nervi ,de stres si de problemele zilnice caroara cu greu le facem fata si uitam ca micutii nostru nu au nici o vina .

  2. Parintele Arsenie boca spune aca educatia unui copil incepe cu 20 de ani inainte de nasterea lui. Cam asa e. Daca noi am fi calmi, rabdatori, mereu atenti la tot ce ni se spune, la fel ar fi si ei.

  3. Îmi place că ai scris foarte real, uman! Nici una din noi nu este mama ideală. De la teorie la practică este un pod destul de greu de trecut. Cunosc copii extrem de îndărătnici (nu e cazul meu) cu care chiar îți vine să dai de pereți 😀 Adevărul e că ne trebuie înțelepciune și foarte, dar foarte multă răbdare! Trăim același experiențe 🙂 Și mă bucur că le împărtășești cu noi! Mulțumesc!

  4. De ex, la un bebe de 8 luni care a descoperit sunetele intr-un mod foarte haios = tipatul si caruia i-am explicat de foarte multe ori intr-un mod linistit si calm ca nu este bine sa tipe si ca isi face rau la gat si se ineaca si tuseste (de park ar intelege) a trebui sa ii zic tare si raspicat ca in casa la noi eu tip mai tare ca el. Problema mea este ca nu ma pot abtine din ras cand il vad ce fata face cand ma rastesc si cum rade la randul lui, de parca “de-aia nu mai pot eu! mie imi place sa tip si suna atat de nou!” Nu stiu cum sa il determin sa nu mai tipe. Am incercat si varianta ignoratului, ca atunci cand vorbeste normal sa ii raspund, incercand sa-l fac prin reactia mea sa inteleaga ca daca tipa nu-l voi baga in seama. E destul de greu sa incerci sa faci “ca la carte”, in conditiile in care fiecare copil (persoana, de fapt) este unic in felul lui si reactioneaza diferit. Si eu imi doresc sa fiu exemplul pozitiv pentru copilul meu, mai ales ca este baiat. Mi-as dori sa i se potriveasca expresia: “Barbatul care isi trateaza sotia ca pe o printesa, inseamna ca a fost crescu in bratele unei regine”. Din punctul meu de vedere asta inseamna ca intai trebuie sa ma educ eu pe mine si dupa aceea sa am pretentia ca imi pot educa copilul. MIe cel mai mult mi-e teama sa nu-l rasfat (tipatul fiind una din manifestarile razgaiatilor). Super articol! Felicitari inca o data si din partea noastra!

    1. Ei, nu cred că înţelege el la 8 luni… Asta cu intonaţia+ignoratul a ţinut şi la noi… o perioadă. Acum, maimuţa de ţine scai de noi, orăcăind, zmiorcăind şi mai tare dacă o ignorăm. Iar când o trimitem la colţ, stă acolo 2-3 secunde, apoi vine ca scaiul după noi. Uneori, cere singură la colţ, cd face vreo boacănă. Şi face o făţucă de îţi e imposibil să nu râzi de ea 😉

  5. Stiu ca nu am procedat corect ca am tipat la copil,chiar am fost putin stresata si obosita azi…acum am numai mustrari de constiinta 🙁 mereu incerc sa fac fata provocarilor si sa procedez diferit…offf…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Close
Scroll Up
%d bloggers like this: