Această întrebare mi-a fost pusă zilele trecute de nişte foste colege, după ce le-am povestit care mai e viaţa mea. Uneori, şi eu mă întreb şi mă minunez cât rezist fizic, dar mai ales psihologic. Mai ales când tot aud de mame care nu fac mai nimic în casă, nu merg la serviciu, ci doar îmbracă/dezbracă şi plimbă copilul, au o armată de rude prin preajmă care le gătesc, calcă, spală şi tot se plâng de oboseală sau, mai rău, ajung la spital din cauza ”suprasolicitării”…
Dar s-o iau de la capăt. M-am văzut zilele trecute, cum ziceam, cu nişte foste colege de serviciu. Cum firma la care ele sunt acum nu le-a mai plătit salariile de luni de zile, iar când primesc bani, aceştia vin cu ţârâita, nici nu m-am încumetat să le întreb cum le merge, căci era clar răspunsul. În schimb, ele m-au asaltat cu întrebări legate de viaţa de mămică (ele neavând copii). Şi le-am spus: frumoasă, grea, dar frumoasă.
Grea, pentru că nu e floare la ureche să creşti un copil fără să ai un ajutor constant din afară, sau un ajutor pe care să te bazezi nu 100% (căci eu merg pe principiul “Nimeni nu are grijă de copilul meu mai bine ca mine”), dar măcar 80%. Greu, când finanţele vin cu regularitate doar dintr-o sursă, căci o a doua sursă nu este atât de sigură şi de stabilă. Asta şi din cauza unui teribil accident, care, din păcate, s-a soldat cu un mic handicap locomotor, dar suficient de mare pentru orice angajator, care refuză să angajeze pe cineva cu astfel de sechele. Cu atât mai mult cu cât urmează (sau, mai bine zis, ar fi trebuit să aibă loc) operaţia cu numărul 3 – scoaterea plăcii de titan din picior. Grea pentru că nu e floare la ureche să ai un job stresant, care, başca, dă naştere unor frustrări al naibii de greu de îndurat (aici mă refer la programul haotic care nu-mi permite să fiu prezentă mai mult în viaţa copilului – sâmbăta şi, uneori, duminica fiind singurele zile în care apuc să interacţionez cu fata mea). Greu, pentru că trebuie să fiu mereu calmă, răbdătoare, înţelegătoare cu copilul, în condiţiile în care trebuie să mă străduiesc să fac faţă unor presiuni psihologice fantastice apărute în urma războiului dintre dorinţa de a fi o mamă şi o soţie aproape perfectă şi dorinţa de a lăsa naibii totul baltă pentru câteva ore ca să fac ceva doar pentru mine. Practic, “eu” nu mai există de când cu copilul, de când cu accidentul. Toată viaţa mea se învârte în jurul celorlalţi: copil, soţ, bunici. Eu? Cine e eu? Şi, în toată această dilemă şi presiune psihologică, plus o oboseală cronică bonus, mai trebuie să fiu fresh şi cu nervii tari să fac faţă crizelor de personalitate, extrem de dese, ale unui copil de doi ani, căruia îi explici inutil că ar face bine să se liniştească pentru câteva clipe măcar, să te poţi aduna.
Cu toate astea, viaţa de mamă are şi părţile ei bune. Care, aşa cum le ziceam fostelor mele colege, le şterg pe cele urâte, mai sus enumerate. Oricât de nervoasă, obosită, suprată sunt, ori că tocmai m-am certat urât cu soţul din varii motive (lucru care, recunosc, se întâmplă mult prea des de când am născut – am înţeles că asta ar fi o etapă “normală” după apariţia copilului), toate astea dispar ca prin minune la un gest al Alexiei. Fie un surâs, ori un cuibărit în braţe, ori un “Bec, mami!” îmi aduc liniştea. Nici un infinit de calmante, ori şedinţe la psiholog, ori (cred) etnobotanice sau mai ştiu ce droguri nu sunt capabile să îmi dea acea stare pe care mi-o dă fii-mea când râde în hohote în faţa mea din te miri ce, când mă pupă, mă mângâie, ori se cuibăreşte în braţele mele, ori face vreun gest care mă lasă fără replică… De exemplu, ultima oară, îi ziceam lui Tibi că îi miros urât adidaşii. În secunda doi, fii-mea, atentă la discuţia noastră, spune “Pfuu, daşi, tati”, apoi se duce la ei, îi ridică se uită pe talpă şi spune: “Pfuu, tati caca cutu!”=Adidaşii lui tati miros urât că a călcat în caca de cuţu. Normal, nu călcase, dar reacţia a fost una pe cinste. În secunda doi, toţi piticii de pe creierul meu au dispărut ca prin minune.
Nu e uşor să fii mamă, mai ales când absolut tot greul casei şi al vieţii de familie cad pe umerii tăi. Asta, clar, afectează destul de tare psihicul şi starea de spirit. Dar toate supărările şi toate necazurile dispar (cel puţin pentru moment) atunci când copilul tău, în public sau acasă, face un gest, spune ceva sau are o reacţie care te face să te umfli în pene, care te face să fii mândră de el!
Exact aceste lucruri le povesteam colegelor mele şi, în timp ce le spuneam acestea, le priveam atentă chipurile uimite. “Cum Dumnezeu mai poţi să fii atât de optimistă, când ai atâtea pe cap?”, mă întreabă una. “Cât mai rezişti să nu faci vreo cădere nervoasă?”, o completează alta. Optimistă trebuie să fiu, că nu am încotro. Căderi nervoase am tot avut şi voi avea atâta timp cât totul va fi exclusiv pe umerii mei, sunt conştientă. Dar am noroc că (încă) pe Tibi îl ţin balamalele şi mă mai lasă să urlu la el ca nebuna, am noroc că am un copil plin de viaţă şi poznaş, care, dincolo de nervii pe care mi-i provoacă zilnic, compensează prin infinit mai multe gesturi aducătoare de bucurie. Şi am noroc că Dumnezeu m-a făcut destul de rezistentă. Cel puţin asta e concluzia pe care am tras-o după ce am văzut că încă n-am luat-o razna şi că nu am ajuns la spital, deşi nu de puţine ori am fost la un pas.
Vouă cum vi se pare viaţa de mamă?
sunt mama si te inteleg parca din ce a ai scris o parte din mine sa regasit printre randuri dar toate la un final iti aduc o mare bucurie micuti nostri care abia asteapta sai luam de la cresa sau gradinita cu un zambet atat de mare pe chipul lor ,cu intrebarea lor mami ce miai adus bun de la servici … vineri o buna prietena de a mea a finalizat divortul ,sotul sa mutat cu chirie copilu ei george de doar 2 ani si cateva lunite il tine mama ei iar ea este inca cu picioarele pe pamant nu am avut curajul sa o intreb chiar daca mie cea mai buna prietena de unde sia adunat atata putere sa fie mama incontinuare,sa mearga la servici ,sa si respecte sotul chiar daca el a gresit in mare masura ,insa eu cred ca noi femeile asa suntem facute sa luptam ,lupta dupa lupta insa sa ramanem si mame si sotii si prietene . pop iti doresc multa putere si multa sanatate tie si intregi famili (sotului) tau sa treceti cu bine peste acest accidet oribil si sa ne scrii mereu macar doua trei randuri asa stim ca nu santem singure pe lumea asta ..intro batalie …pop
Se pare că unele dintre noi nici nu ştim cât putem duce. Într-adevăr, nu sunt deloc momente plăcute cele prin care trece prietena ta. Dar cred că se şine tare de dragul şi pentru binele copilului. Cred că, de fapt, binele copilului ne face să nu ne lăsăm doborâte cu una cu două.
Prin ochii de tatic privind lucrurile realizez ca esti o mamica fericita si asta mai ales pentru ca esti destul de puternica …sa ai in continuare puterea de a face fata tuturor incercarilor!
E adevarat ca zambetul unui copil este o infinita sursa de energie dar trebuie sa iti faci mereu timp sa-l observi!
Merci, Degustibus.
Sunt total de acord cu tine, zâmbetul copilului alungă orice urmă de nor. Trebuie doar să ştim să apreciem şi să-l observăm
Pai…sa vedem…hai sa zic ca inainte de a-l naste pe Costin ne gandeam (eu si sotul) ca vom avea 2-3 copii. Acum ne gandim ca unul este mai mult decat suficient.:) Si eu nu trebuie sa duc si grija unor venituri stabile, sa nu mai vorbim de greutatile jobului, ca tine. Sigur ca noi avem alte probleme Cu Costin care fac ca povestea asta cu cresterea copilului sa fie destul de incarcata din punct de vedere psihologic si pentru mine, desi nu ca ale tale.
E mult mai greu decat mi-am imaginat si m-as fi gandit vreodata.
Dar cateodata stau si ma gandesc daca nu cumva eu si felul meu de a fi (tot perfectionista si pretentioasa in orice domeniu) fac ca totul sa para mult mai greu decat este.:(
Da, Cris, una ne imaginăm că înseamnă să ai copii, şi cu totul altceva e în realitate. Ca şi voi, şi noi suntem de părere un copil e de-ajuns. Din considerente financiare. Perfecţionistă sunt şi eu, poate de aceea mă consum pentru orice fleac. Pupăm
eu nu raspund.. ca fac parte din categoria mamelor ajutate… dar te inteleg si te admir. Esti puternica. Hang on!
Ajutată-ajutată, dar dacă nu ai fi avut acest ajutor, nu ştiu cum te-ai fi descurcat in clipele de groază prin care ai trecut şi treci şi acum.
Cristina,multa sanatate sotului si mullta forta pentru tine.Esti mama,sotie si toata forta asta vine din iubire,chiar daca uneori simti ca nu mai poti,mici gesturi venite din partea fetitei au puterea sa transforme tot.pup!
Merci frumos, Felicia. Într-adevăr, Alexia e leacul tuturor problemelor.
Cristina draga, te admir! Si stii ca in general, nu vorbesc prostii si mai sunt si destul de zgarcita cu laudele :). Si am si un motiv pentru care esti, draga, atat de optimista si pentru care te descurci, in fiecare zi, mai bine sau mai greu. Asta se intampla pentru ca pur si simplu NU AI INCOTRO! Atat de simplu…Si vei continua sa te descurci si sa poti. Ce iti doresc eu tie insa, e ceva ce le doresc tuturor si o chestie cu care ma lupt de ceva vreme eu insami – si deja fac progrese considerabile. Anume iti doresc sa incepi sa simti ca poti face toate lucrurile astea si PENTRU TINE, nu doar pentru Alexia si pentru familie. Esti la fel de importanta, daca nu MAI importanta decat toate astea. Si o sa iti spun si de ce. Pentru ca daca tu pici, se darama totul. Sigur ca de Alexia s-ar gasi cine sa aiba grija aceea decenta – in care sa nu moara de foame si de frig. Tibi, si-ar gasi si el o cale. Dar nici unul n-ar mai avea caldura, spriritul de acum. Nu ar fi aceeasi calitate a binelui de acum :). Deci vezi, Cristina, eu am invatat ca pentru ca Anastasia si Catalin sa fie bine,pentru ca familia mea sa fie bine, trebuie in primul rand sa fiu eu bine.
Parintii mei s-au repezit sa ma acuze de egoism feroce. Desigur, alte conceptii. Le-am explicat ca a ma pune pe MINE pe primul plan nu inseamna sa mananc intai eu, si daca ramane ceva mananca si Anastasia. Ci inseamna sa fac in asa fel incat mintea sa imi fie cat de cat limpede si sufletul cat de cat usor INTAI MIE. Si in momentul in care asta se intampla, atunci altfel intampin nevoile Anastasiei, pe ale sotului, pe ale familiei, ale serviciului etc. Practic, toti au de castigat. In schimb, daca eu sunt o epava, toata lumea are de suferit. Ba mai sunt blamata, ca nu ma adun, ca nu ma descurc, ca nu, ca nu, ca nu.
E cel mai usor sa blamezi. La fel cum usor e sa te tangui, sa te vaiti, fara sa cauti in tine sensul.
Si desi sunt perfect de acord cu tine si cu toate mamele, ca zambetului copilului, mangaierea lui si orice al lui nu are echivalent pe lumea asta si in toate lumile, la fel iti urez sa incepi sa te uiti in oglinda si sa iti spui ca si TU esti la fel de nepretuita si la fel de “suficienta” pentru ca lucrurile sa mearga inainte si bine. Continua sa o privesti pe Alexia cu toata mandria, admiratia si iubirea unei mame iubitoare, dar nu o vedea ca pe o oglinda. Pentru ca nu sunt copiii oglinda noastra, ci noi insine ne suntem propriile oglinzi.
Iti spun asta si tie din acelasi motiv pentru care eu invat sa fac asta. Am inteles asa. Ca va veni o clipa – frumoasa clipa! – a evolutiei copilului. Clipa cand intelege ca are niste nevoi noi, pe care tu, Cristino, care te-ai chinuit, straduit, muncit si toate cele – pur si simplu nu i le poti satisface. Si atunci, fireste, va merge inainte, pe drumul ei, cum ai facut si tu. Cum facem toti. Si atunci, Cristina, noi chiar ramanem goi?
Nu ramanem, pentru ca inca ne avem pe noi insine. Si daca stim sa ne bucuram cum se cuvine SI de noi insine, atunci copilul, cand se va uita inapoi, din cand in cand, cand va vrea sa se reconecteze un pic la radacinile sale, va simti aceeasi energie bun care l-a calauzit si ii va da forta. In loc sa vada, nu-i asa, o epava… un fizic demolat si un suflet naruit. Ma gandesc ca nu asta vrem, asa-i?>
Si n-o sa-ti zic sa fii fericita ca altii o duc mai greu, pentru ca URASC cu toata fiinta comparatiile cu MAI RAU. Trebuie sa fii nebun, pe lumea asta, sa iti doresti sa te compari cu ceva mai rau. Nu vad sensul. Ideea e sa evoluam, deci sa ne comparam cu mai binele si sa tindem spre acolo. Insa ca sa poti sa ai energia necesara pasului urmator, si-a pasului urmator, trebuie sa cauti in tine si sa te admiri, intai de toate, pe tine! Traiesti in primul rand pentru tine! Si daca esti tu bine, totul in jur e bine. Nu are cum sa nu fie 🙂
Numai bine iti doresc!
Cam in stadiul asta eram si eu la un moment dat. Dupa vreo 5 ani brusc mi-am dat seama ca altii nu se strofoca atat si sunt mult mai linistiti si mai sanatosi ca mine. Asa ca am inceput sa las lucrurile sa treaca fara sa ma mai dau peste cap sa le rezolv. In fond de sanatatea si fericirea ta depind sanatatea si fericirea familiei. Nu vreau sa fiu cinica dar sa stii ca soarta le aranjeaza intr-un fel sau altul fara sa fie nevoie sa innebunesti de grija. Trebuie doar sa ai putina incredere.
vreau sa completez replica lui Spunsieu. Din experienta mea.
Mamica cu job, si fara ajutor – cum bine ai mentionat.
Am plecat din Romania, si lucrurile au inceput sa me vad intr-o alta perspectiva. Aici concediu de maternitate e 3 luni, mamicile lucreaza, bunicii si ei ( varsta de pensionare 62-65 ani) si totusi vad familii cu 2-3-5 copii. Fara armata de ajutoare!
Am stat de vorba,itnrebat, si…raspunsul este: cel dat de Spunsieu: anxietatea, grija exagerata,strofocarea (cuvant atat de …romanesc) nu e sanatoasa. Solutia: organizare mai buna, indiferenta la anumite lucruri, si totul devine mult mai lejer!
Viata poate fi atat de simpla pe cat o lasam noi, lucrurile in viata vin si se rezolva – depinde de noi cum le acceptam si cum le manevram. Dumnezeu ne da fix cat putem duce, si chiar daca o vizita la spital e dura – moralul sus, sunteti impreuna, si totul poate fi depasit.