Care se oftică mai tare: copiii care se ceartă sau părinţii lor?

Până acum priveam de pe margine şi nu înţelegeam de ce unii părinţi nu intervin când copiii lor se ceartă cu ai altora sau de ce unii adulţi ajung să nu-şi mai vorbească din cauza copiilor. Acum, când Alexia a crescut şi vrea să se impună în faţa celorlalţi copii, sunt pusă fie în situaţia de a o lăsa să îşi rezolve singură conflictele, fie să intervin în favoarea ei, atunci când şi celălalt părinte o face pentru copilul său, sau, chiar, să ajung să evit anumiţi copii şi părinţi puşi pe harţă. După diverse scene între Alexia şi alti copii&părinţi, seara, când mă bag în pat şi rămân cu gândurile mele, mă tot frământ şi îmi tot storc neuronul meu obosit încercând să găsesc o soluţie. De cele mai multe ori, când fii-mea se ceartă cu alţi copii, merg pe premiza “ei se ceartă, ei se împacă”.  În majoritatea cazurilor, Alexia chiţăie la început, încercând să arate că ea e şefa, dar, apoi, cedează, împarte jucăriile şi chiar se pupă, ori se ţine de mână cu copilul cu care se certa. Însă, atunci când intervine părintele celuilalt copil, Alexia devine şi mai ambiţioasă.

Situaţie: Alexia vede la un copil o jucărie. O vrea. Se duce la copil şi, uneori o ia direct, alte ori, se dă bine pe lângă copil şi tot i-o ia. Dacă celălalt copil nu chiţăie, se împrieteneşte cu el. Dacă, însă chiţăie, în funcţie de decibelii produşi de copilul păgubit, Alexia ţipă mai tare. Dacă e atacată, atacă. Dacă copilul doar ţipă, ţipă şi ea, apoi încearcă să se joace cu acel copil.

Ce fac părinţii? Indiferent dacă mă ştiu sau nu cu părinţii acelui copil, nu mă bag între Alexia şi “victima” ei atât timp cât totul se rezumă la ţipete sau două-trei îmbrânceli. De regulă, din ce am observat, ei se îmbrâncesc, se “altoiesc” pentru a-şi stabili o ierarhie. Fireşte, îi atrag atenţia că nu e frumos să dea în copiii, dar asta după ce s-a calmat şi pot dialoga cu ea. Am întâlnit părinţi care procedează ca mine. Însă, din nefericire, şi părinţi care sar ca arşi de la primul ţipăt al copilului lor. Iritaţi că de ce fata mea i-a făcut copilul să plângă. În acest caz, încerc să îi explic frumos Alexiei că e jucăria copilului şi că o vrea înapoi. Alexia urlă, că, deh, e mai frumoasă a altuia. Îi propun copilului prădat de fii-mea să ia şi el altă jucărie de-a Alexiei, la schimb. Unii acceptă, însă sunt părinţi care se înfurie, că de ce, vezi Doamne, le dau altă jucărie, când aia e a copilului lor! Eu ştiu că e frumos şi bine pentru copii să înveţe să facă shimb de jucării la locul de joacă. Fireşte, nu pleci acasă cu ce nu e al tău, în cazul unor copii necunoscuţi. Iar dacă e vorba de copii cu care te tot întâlneşti, nu e un capăt de ţară dacă ia jucăria mea acasă şi o returnează. Şi noi am dat,  am luat şi am returnat. Cum părintele insită ca odraslei sale să îi fie returnată imediat jucăria, automat se iveşte o situaţie conflictuală. Copilul meu urlă, copilul celălalt plânge, speriat de urletele Alexiei, întărâtat de părintele său, care tot îi spune “Du-te şi ia-ţi jucăria!”. După tratative printre urlete şi lacrimi de crocodil, copiii, separaţi, se calmează. Fireşte, îmi primesc senină privirile de killer ale “adversarului” adult, dar, mai pe româneşte, mi se rupe. În astfel de situaţii, culmea, finalul, de cele mai multe ori, e acelaşi: copilul celălalt se calmează, apoi vine singur să-i dea Alexiei jucăria lui. Şi atunci mă-ntreb: la ce bun circul?

Altă situaţie. Întotdeauna când merc cu fii-mea în vizite, iau la mine desaga cu jucării. Să facă schimb cu gazda. Când Alexia merge la fetiţa X, acesteia nu-i place să împartă jucăriile. Dă fuga la mama ei şi o pârăşte pe Alexia că i-a luat jucăria Y. Mama fetei îi cântă-n strună şi îi cere Alexiei să îi returneze jucăria şi să ia altceva. Alexia îi dă o jucărie de-a ei la schimb, dar X nu şi nu. Mama ei îi cântă-n strună iar. Intervin, le separ pe fete. Alexia urlă, X urlă. După ce îi dau fetei mele altceva de făcut, se calmează. După câteva minute X vine şi plânge că Alexia nu se joacă cu ea. Preţ de o oră aşa ne joacă ele pe degete, apoi sunt cele mai bune prietene, iar când vine vremea să plecăm, urlete şi ţipete că nu vor să le despărţim. Când X vine la noi, umblă prin toate jucăriile Alexiei. Fii-mea are o slăbiciune: aricii. I-ai luat, eşti duşmanul ei! Fii-mea şi-a lăsat mereu musafira să se joace cu orice. Aproape orice. Când i-a luat aricii, a ieşit scandal. Le-am lăsat să rezolve între ele, spre nemulţumirea mamei lui X. Într-un final, fetele s-au împăcat. Vreo 10 minute a durat scandalul. Dar, după câteva întâlniri de genul acesta, mama fetei X a dat semne că nu-i mai face plăcere să-şi lase fata cu Alexia. Ba chiar, de câteva ori, a ţipat la fiica mea, deşi a ei greşise! La aceste faze, îmi venea să-i sar la beregată, cum se spune, să-mi apăr puiul. Dar mereu am reuşit să mă abţin. Am preferat să adopt metoda “Cel mai deştept cedează primul”.  Detest conflictele!

Oricât de mult îmi doresc să intervin în favoarea copilului meu în conflictele ei,  prefer să o las de pe acum să înveţe să şi le gestioneze singură. Sunt de părere că are mult mai multe de învăţat aşa decât dacă mami sau tati ar interveni la primul chiţăit al copilului. Prefer să o las să-şi ia bătaie de la alţii, ca să înveţe cât poate întinde coarda, decât să mă bag să îi fac capul pătrat cu teorii cărora nu le dă ascultare. Dacă dă prima într-un copil, iar acela ripostează, îi spun că e greşeala ei. Dar asta nu înseamnă că o învăţ să riposteze violent.

Fireşte, nu o las să se certe la infinit cu copiii pe jucării. Dar nici nu sar ca arsă şi îl cert pe celălalt copil în favoarea fetei mele. Nu vreau să o transform într-o plângăcioasă care dă fuga la mami de câte ori simte nevoia să reporteze o victorie asupra “duşmannului”. Cum la fel de nefiresc mi se pare ca eu, adultul, să mă reped la beregata celuilalt adult, ori să-i spun copilului meu texte de genul: “Mama lui nu l-a învăţat să se poarte aşa frumos ca tine”. Nu mi se pare corect că atunci când fii-mea are musafiri, să îi ţin isonul şi să îi cert pe cei care vin la ea că de ce se joacă cu jucăriile ei, iar când ea merge în vizită la alţii să cert gazdele că de ce nu împart jucăriile cu fii-mea… Nu mi se pare productiv să îmi educ copilul în stilul ăsta, să îl învăţ că trebuie să ia ce e al altuia, iar ce e al ei să nu împartă cu cei din jur, că ea are voie să facă ce vrea ea, atât ca gazdă, cât şi ca musafir. Cum, iar, mi se pare lipsit de bun simţ să nu zici nimic când copilul tău îl murdăreşte pe al meu, iar când al meu face la fel cu al tău, să îmi jigneşti copilul. Ori să urli la copilul meu că şi-a băgat degetele în tortul copilului tău, în condiţiile în care râdeai pe rupte când copilul tău a făcut la fel cu totul fetei mele, iar noi, părinţii, ne amuzam la fel de tare de situaţie. În fond şi la urma urmei sunt copii, au voie să se joace, să se certe, să se ude, să se murdărească, să-şi arunce cu tort pe haine. Să se distreze. Nu poţi să-l laşi doar pe al tău să îl murdărească, certe, bată, ude pe al meu, iar dacă roata se întoarce să arunci săgeţi de genul că eu nu ştiu să-mi educ copilul!

Astea sunt situaţii pe care, din afară, nu le înţelegeam. Acum, când sunt părinte, îmi dau seama de ce unii părinţi, buni prieteni odinioară, ajung să se înstrăineze sau, mai rău, să se certe. E firesc să vrei îţi aperi puiul. E firesc să vrei ca odrasla ta să fie cea mai cea. Dar sunt de părere că,  în egală măsură, trebuie să privim obiectiv lucrurile. E greu, e al naibii de greu să fii obiectiv când e vorba de copilul tău! Dar, până la urmă, treaba asta e tot spre binele copilului, nu?