onomastica

Când propria-ți onomastică devine un motiv de întristare

Pe 24 iulie e ziua mea de nume. E Sfânta Hristina. Ca de fiecare dată, am uitat de această zi în care, ca o purtătoare a numelui Cristina ce sunt, ar trebui să mă sărbătoresc.

Până în 2014, fiecare 24 iulie era zi de bucurie pentru mine. Asta pentru că, în fiecare dimineață mă suna mama să îmi spună “La mulți ani!”. Uneori, mă mai suna la miezul nopții, să îmi amintească de onomastica mea. Mă știa că eram (și încă sunt) cu capul în nori. Dar ea era aici și avea grijă să îmi amintească, să îmi aducă zâmbetul pe buze.
De patru ani încoace, ea nu mai este. Deci, nu mai are cine să îmi spună, la telefon, “La mulți ani, Cristina mea! Nu uita, iar, că e ziua ta!“.

Nici azi nu am primit telefonul care să îmi aducă buna dispoziție. Și m-am întristat.

M-am întristat și mi-au curs lacrimile când am primit această urare pe Facebook, azi, după miezul zilei. Mi s-a făcut, din nou, dor de EA.

Orice urare de ”La mulți ani”, azi, mă duce doar cu gândul la mama. La faptul că ea nu mai este aici, să aibă grijă de mine. Să simt că ea are grijă de mine. Să o aud cum râde de fiecare dată când îi spun că iar am uitat că era ziua mea de nume.

Încă o onomastică tristă pentru mine…

One Comment

  1. Mama ta nu doar că e lângă tine acum, dar e și mult mai aproape de sfânta ta ocrotitoare! Împreună îți cântă, împreună de mângâie!
    Plângi, plângi cât ai de plâns… apoi șterge-ți lacrimile și bucură-te! Asta e frumusețea credinței! Faptul că cei dragi ai noștri nu pier! Faptul că nu se termină totul după viața aceasta și că, în curând, ne vom reîntâlni! Important e cum ne pregătim pentru marele pas și tot ceea ce facem pentru pomenirea celor plecați deja.
    Te îmbrățișez! La mulți și frumoși ani!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Close
Scroll Up
%d bloggers like this: