Ei da! Am aflat pe pielea mea că beteala de brad dăunează grav sănătăţii. Mă rog, pe pielea pisicii, pe nervii noştri şi pe cei ai veterinarilor. De fapt, acesta este şi motivul pentru care nu am mai scris pe blog de atâta vreme. Kyra, tomberoneza familiei cu aere de ducesă a comis-o grav din cauza pasiunii ei bolnave pentru beteala de brad.
Nu dărâmă pomul de Crăciun, nu îl roade, nu se urcă în el – la capitolele astea chiar am fost o norocoasă, spre deosebire de alţi posesori de mâţe (don’t hate me people!). În schimb, când prinde o beteală de brad, o roade, o haleşte ca disperata. Motiv pentru care pun ornamentul sclipicios doar pe pereţi, cât mai sus, sau nu-l mai folosesc deloc la decorarea casei în perioada Sărbătorilor de iarnă.
Anul acesta, am preferat să „ascund” beteala ispititoare în dressing, printre haine, cu gândul să o pun înapoi în cutie atunci când voi strânge bradul. Iar asta s-a întâmplat abia în jur de 20 ianuarie. Demoazela mea miorlăitoare a profitat, însă, de uşa uitată deschisă şi a găsit de cuviință să tragă un pui de somn printre haine. A găsit şi beteala, după cum aveam să aflu ulterior, când am văzut ce a extras veterinarul din mațele ei.
Într-o zi de miercuri s-a declanşat „apocalipsa pisicească”, asta după ce tocmai sărbătorisem o victorie medicală: după mai bine de o lună de tratamente am adus-o la normal. Fusese în pragul unui blocaj renal depistat la finele lui noiembrie 2015. De data asta, grăsanca vomita de fiecare dată după ce băga cronţănele ca haplea. Le scotea nedigerate. Am schimbat a doua zi bobiţele, crezând că ele erau cauza. Nici cea mai mică îmbunătăţire, dimpotrivă, episoadele vomitive se înmulţiseră. Repede, fuga la vet! Ecografia arăta un mic, minuscul chiar, obiect străin ce încerca să îşi croiască drum spre partea dorsală. Urma să fie eliminat, speram noi. Dar nope!
Vineri am făcut prima tură de radiografii. Nu se vedea nimic străin, doar un maţ foarte mărit. Perfuzii şi injecţii cu antibiotice la cabinet. Kyra a fost atâââât de docilă, încât ne-am mirat de ea. Rău am făcut! Am deocheat-o! Brusc, cuminţenia pământului s-a transformat în bestia universului. N-a avut mamă, n-a avut tată! A zgâriat şi a muşcat tot ce a prins. Cea mai afectată victimă colaterală a fost una bucată soţ de pe inventarul meu. S-a lăsat cu o infecţie urâtă şi antibiotice. La el.
Sâmbătă, felina a fost binişor, dar tot vomita. După ce s-a războit din nou cu doamna veterinar, am decis să îi dăm pastile, să renunţăm la perfuziile şi injecţiile supărătoare. Doar că, surpriză, sau nu! A vomitat tot, inclusiv pilula. Cum acasă era mieluşică, am decis să îi fac eu injecţiile. Mare greşeală! Una a mers, a doua s-a lăsat cu mârâit, iar pe a treia nu am mai apucat să o fac. Eu tremuram ca varga că „am stricat pisica” transformată într-o isterică, iar Kyra ne ura din toţi ficaţii.
Duminică, la prima oră, la indicaţiile veterinarului, am mers la farmacie să iau bariu. Reacţia farmacistei când i-am spus că e pentru pisică a fost una de pomină: „Este vorba despre aceeaşi mâţă care l-a muşcat pe domnul care a venit aseară să ceară antibiotice?”. Dap, ea era. Fiara!
Cu stomacul plin de bariu, din Berceni am dat fuga la un cabinet aflat tocmai în cartierul Militari. De data asta, fetele de acolo au fost avertizate că vor avea de-a face cu o fiară, care mai mult ca sigur nu va accepta să fie întoarsă pe toate părţile. Aşa că s-a apelat la o măsură extremă: „adormirea”. Rezultatul radiografiei: maţul muuult prea mărit, din cauză că „ceva” bloca eliminarea fecalelor. Dap, obiect străin. De urgenţă, am pornit spre cabinetul veterinarului nostru.
O perfuzie, un pupic, iar mâţa a adormit. Eu ştiam că se va trezi după injecţia făcută la radiografie. „Elisaaaa, a adormiiit! Elisaaa!”, strig eu panicată la veterinar. „Da, i-am pus anestetzie, o operăm urgent!”. Nu am mai ştiut de mine, sincer. De la ora 11 până la 17, când am luat-o acasă, am făcut numai 13-14 prin cabinet. Din sala de operaţie veneau asistentele cu câte ceva în nişte faşe sterile: „Uitaţi ce avea”. Un plastic rigid, care, îndoit, măsura vreo 2cm. Ce-o fi? Ce-o fi?
După ce a închis-o, coboară şi Cristi, soţul Elisei, cel care a tăiat „fiara”. Avea o altă faşă sterilă în mână. În ea, alte 3 bucăţi de obiect neidentificat. Am spălat unul, apoi am elucidat misterul: erau bucăţi din beteala albastr[ de brad pe care eu credeam că am ascuns-o bine în dressing.
În loc de concluzii:
- NU mai vreau să aud de/să văd beteală de brad în casă
- De la această păţanie, donşoara Kyra s-a ales cu mai multe porecle: „Fiara”, „Bestia” şi, preferata mea, „Beteluţă”
- Nu cred că îşi va învăţa lecţia, dar eu cu siguranţă mi-am învăţat-o
- M-am convins încă o dată că am ales nişte veterinari pâinea lui Dumnezeu! Căci nu e prima oară când o „repară” pe dementă. Mulţumesc Vasileasco pentru că mi-ai făcut cunoştinţă cu ei! Mulţumesc Elisa şi Cristi (aka Blue Point Vet) pentru profesionalism, pentru încurajări, pentru şedinţele gratuite de terapie (asta e pentru mine, pentru că m-au încurajat şi m-au suportat aşa stresantă şi fricoasă), mulţumesc pentru răbdare! Ah, şi scuze pentru numeroasele zârieturi pe care Kyra-Beteluţă vi le-a făcut 😉
- Nu daţi banii pe prostii, nu luaţi beteală dacă aveţi mâţe 😉
- Întrucât Kyra se isterizează de câte ori vede cuşca în care o transportam la veterinar, trebuie să îmi cumpăr o geantă de transportat pisicile. Taaaare bună a fost cea luată cu împrumut de la vet! Am constatat că mult mai uşor de “manevrează” pisica isterică atunci când nu trebuie să bagi mâna în cuşcă, ci tragi de fermoarul de deasupra şi apuci felina de ceafă 😉
Dacă mă întrebaţi de diagnostic, nu ştiu să vă spun decât atât: vetul a scos vreo 4 bucăți din plastic rigid (am vrut eu o beteală aparte, deh) care se blocaseră în maț. Asta în traducere, pe înțelesul meu de nevorbitoare de limba medicilor
Acum, Beteluţă e în recuperare. A mai pierdut o viaţă dintre cele nouă 🙁
