Gândește-te, pentru o clipă doar, cum ar fi ca în secunda următoare să treci în cealaltă ”tabără”, să fii un hadicapat? Pentru că, știi ceva, ți se poate întâmpla într-o fracțiune de secundă să treci de la normal la… ceea ce mulți consideră anormal, defect… sau, mai bine zis, monstru. Căci, da, din păcate, în România sunt mulți din categoria oamenilor tipici, normali cum s-ar spune, care îi desconsideră pe cei diferiți, bolnavi, cu diverse dizabilități.
Anii de comunism încă nu s-au șters din genele multora. Comunismul ne-a învățat că toți trebuie să fim la fel, să fim funcționali 100%, iar cei care nu se încadrează în acest tipar trebuie ascunși, aruncați la gunoi. De ce? Pentru că ne fac de râs. Pentru că noi trebuie să fim perfecți. Și cine nu este așa, nu e ființă umană. Deci, trebuie desconsiderat, ocolit, chinuit, pedepsit (chiar) pentru că nu e perfect. Ascundeți-vă copiii dacă nu sunt așa cum scrie la carte. Că e o rușine pentru rasa umană. Cam asta cred eu că e în mintea multor oameni care se cred normali când vine vorba de cei diferiți.
Sunt mulți care cred că a avea un copil bolnav e și un blestem. Ai făcut tu ceva de ți-a dat Dumnezeu, Universul sau Karma un copil cu probleme. Trebuie să te chinui, ca să te speli de răul pe care l-ai făcut. Tu sau strămoșii tăi. Că, nah, întotdeauna trebuie să existe o explicație ce face trimitere la diavol sau la aspectele tenebroase ale vieții. De acum sau din trecut, că păcatele se plătesc din generație în generație. Că ne place nouă să scărmănăm în rahat și să găsim mereu ceva macabru. Nu contează știința, logica, bunul simț, empatia, înțelegerea, acceptarea.
Încă mă șochează cum mulți dintre români, în special cei din afara ”bulei mele”, vorbesc și gândesc despre cei diferiți. Că e vorba despre o persoană în scaunul cu rotile, cu Sindrom Down, cu diverse alte afecțiuni fizice sau psihice. Pe câți nu-i auzi zicând cu atâta ură ”handicapatule”, ”autistule”, ”psihopatule”, ”chiorule” sau mai știu eu cum. Toate aceste cuvinte rostite cu o ură fantastică. Pentru că, în mintea multora, așa cum ziceam mai sus, cei care chiar au aceste afecțiuni sunt desconsiderați. Defecți.
Recunosc, foloseam și eu astfel de cuvinte. Mai ales ”handicapatule” sau ”autistule”. Asta pentru că văzusem în jurul meu doar oameni normali. Nu știam ce înseamnă să ai o viață de… handicapat. Nu știam cum e să fii handicapat într-o lume de normali. Pentru că oamenii cu handicapuri diverse se ascundeau, se fereau de noi, normalii care îi desconsderăm atâta. Pentru că instinctul lor de apărare le spune că mai bine se feresc de normali.
Apoi am început să cunosc oameni din categoria ”handicapați”. Și mi-am dat seama că sunt ca noi: gândesc, au sentimente, au dorințe, visuri, speranțe. Doar că nu pot face lucrurile cu aceeași viteză ca noi. Și am mai descoperit ceva: sunt capabili să ofere mult mai multă iubire, uneori mai multă decât normalii.
Am avut colege cu copii cu autism, care au dus lupte incredibile pentru a-și ajuta copiii. Incredibile! Am cunoscut mame de copii speciali. Despre două dintre ele am scris și pe blog: Adele Chirică și Cristina Bălan. Mi-au rămas la suflet amândouă și îmi place să cred că ne putem numi prietene. Viețile lor ar fi fost mult mai simple. Asta într-o țară civilizată, într-o Românie cu oameni care nu i-ar mai desconsidera pe cei diferiți. Într-o țară cu legi drepte. Văd deseori pe paginile lor de Facebook comentarii ce mă îngrozesc. Oameni normali care aruncă cu pietre în ele doar pentru că au copii diferiți.
De ce ai face asta? De ce ai lovi o mamă? Și de ce ar fi treaba ta că una crește copil cu Sindromul Dravet și cealaltă gemeni cu Sindromul Down? Nu-ți plac? Ți-e frică de cei diferiți? Simplu: ocolește-i! Mai bine ocolește-i decât să îi ocărăști. Fă altceva cu timpul ăla pierdut să arunci cu pietre în cei diferiți. Nu te mai uita în curtea vecinilor. Vezi-ți de a ta! Pe bune!
Viața oamenilor diferiți este și așa grea, din cauza legilor. Din cauză că nu au în țara asta mai nimic care să le ușureze traiul. Gândește-te numai cum e să mergi prin România în scaunul cu rotile… Așa că, nu mai bine îi lași tu în pace dacă nu vrei să faci ceva bun pentru ei? Eu cred că e mai bine așa, decât să arunci cu venin în ei.
Ați fost vreodată îmbrățișat de un copil sau un adult cu Down? I-ați văzut cum vă privesc în ochi? Vă zic eu: te topești mai repede ca înghețata la soare! Cum e să fii îmbrățișat, la metrou, de un copil cu Down, doar pentru că i-ai zâmbit? Eu, una, am zis că leșin când mi s-a întâmplat. De emoție. Da, recunosc, am o sensibilitate aparte când vine vorba de acest sindrom. Și asta pentru că, dintr-o eroare medicală, mi s-a spus că fiica mea va avea Sindromul Down. Aveam doar câteva luni de sarcină. Unica mea șansă de a avea un copil.
Pe lângă oamenii diferiți pe care i-am cunoscut, am mai înțeles un lucru: în orice fracțiune de secundă mi se poate întâmpla ca din categoria om tipic să trec în cea de atipic. Atunci, aș fi unul dintre cei pe care cei mai mulți îi desconsideră. Și m-am gândit: oare cum m-aș simți eu să fiu batjocorită, desconsiderată, ocolită de semenii mei? Nu bine, clar!
Dar când ești sus pe cal, nici că vezi mai jos de urechile acestuia. Ești cel puțin Dumnezeu și nimic nu te poate atinge. Și ai tot dreptul să privești cu dispreț, nu-i așa? NU. NU ESTE AȘA! Pentru că oricând ți se poate întâmpla să cazi de pe cal. Și poți fi la pământ, unde te vor călca în picioare toți cei ca tine.
În țările civilizate, educate, normale, persoanele cu handicap sunt acceptate, ajutate și nicidecum marginalizate. Am văzut N clipuri cu persoane cu Down mergând la serviciu. Sau cu nevăzători care lucrau. Ori cu persoane fără mâini care au învățat să își folosească picioarele pentru a scrie, a mânca, a lucra. Minuni fac oamenii ăștia! Pentru că au o ambiție teribilă. Pentru că ei sunt nevoiți să învețe să se descurce cu ce au.
M-am mai gândit la un lucru: poate că oamenii tipici se poartă așa cu cei atipici de frică… Frica de lucrurile pe care nu le pot înțelege. Sau teama că, în subconștient, știu că oricând pot păți ceva… ceva ce i-ar face ”anormali”. O fi și asta o explicație. Dar nu una care să justifice răutatea.
În concluzie
Îți propun un exercițiu de imaginație: cum te-ai simți tu dacă ai fi în pielea celolalți? Căci, da, în orice fracțiune de secundă ți se poate întâmpla ceva ce te-ar transforma într-o persoană cu handicap… Cum ar fi viața ta dacă ai fi o persoană mai deschisă, mai empatică și mai puțin răutăcioasă?
Foto: pixabay.com
Eu îți mulțumesc frumos că ai intrat pe blog și te mai aștept cu drag. Mă poți urmări și pe FACEBOOK, pe INSTAGRAM, dar și pe YOUTUBE (unde te aștept să dai Subscribe).
Te poți abona la NEWSLETTER și vei primi, o dată pe lună, un e-mail de la mine cu o parte dintre articolele publicate.
