Iubitorii de animale au sărit la gâtul Andreei Marin, pentru că a chemat hingherii să adune câinii de pe strada ei. Pentru că, la nervi, a zis că o doare-n cur. Şi a mai zis că are arme letale pe care le va folosi ca să se apere de câinii care o vor mai ataca. Andreea Marin îi taxează pe iubitorii de animale în numele siguranței pe străzi. Replicile curg de ambele părți, fiecare îşi strigă dreptatea.
De ce trebuie să fii în tabăra Andreei Marin sau în cea a iubitorilor de animale? De ce dacă nu eşti de acord cu unul, înseamnă că eşti de partea celuilalt?
Nu am scris despre asta până acum. Nu pe blog. Că la gazetă am băgat la greu. Până acum, sincer, am vrut să mă țin departe de subiectul ăsta. Până acum. Dar, după ce am fost în adăpostul hingherilor, nu pot să mai tac. Acum mi-am făcut o părere. Mi-a luat cam mult să o aştern. Asta pentru că imaginile văzute la hingheri îmi pot fi cu greu şterse din memorie. Concluzia mea, la sfârşit.
Pentru cei care (încă) nu ştiu iată faptele, pe scurt. Andreea se plimba cu bicicleta pe străzile din apropierea casei sale. Zice ea, la un moment dat, nişte maidanezi aciuați prin zonă au atacat-o. S-a speriat. (Şi eu m-aş fi speriat!) Ca orice cetățean plătitor de taxe, ea a sesizat autoritățile. Primăria, adică. Primăria a trimis hingerii să adune câinii fără stăpân.
La vederea lor, vecinii Andreei s-au aprins. Au chemat un apărător al animalelor să salveze câinii. (Aş fi făcut la fel, decât să las animalele pe mâna hingherilor). A venit Marius, omul din spatele adăpostului Kola Kariola. El a luat doi câini, hingherii, alți doi. Între vecini şi Andreea s-a lăsat cu discuții aprinse, vedeta a cedat nervos, oamenii au filmat-o şi au pus totul pe net. De aici, lucrurile au luat o întorsătură… românească. Cu mult circ, cu multe “urale”, “felicitări” şi chiar ameninţări. Toate în online.
Iubesc animalele, dar vreau să nu mă simt amenințată de ele. Iubesc animalele, dar dacă nişte câini maidanezi s-ar mai da la copilul meu, aş muşca din ei. Câinii au ajuns în stradă din cauza unor oameni (inumani), care i-au abandonat. Nu e vina animalelor. Dar foamea, instinctul de a-şi apăra teritoriul îi transformă pe unii în fiare.
Două paranteze fac aici
- În copilărie, am fost muşcată de un dalmațian. Treceam pe lângă el şi m-am trezit cu mâna în gura lui. “Copil tâmpit ce eşti!”, a fost replica stăpânei. Nu aveam băț în mână, nu m-am dat la câine… Doar treceam pe lângă el şi am zis “cuțu-cuțu”. Atât.
- Am schimbat prima creşă unde mi-am dus copilul şi din cauza unor câini. La doi paşi de intrarea în creşă era o zonă îngrădită cu multe cuşti. Câinii, mai mult pe afară. Veneam într-o dimineață cu copilul în căruț. Din senin, şeful haitei a sărit la picioarele copilului. Imediat, alții l-au urmat. Norocul meu cu un domn care îşi parca maşina şi care a venit milimetric cu ea spre câini. Ne-a salvat. Am trecut de N ori pe lângă haita aia, mereu dădeau din coadă când ne vedeau şi îi salutam. După ce s-au dat la noi, următoarele întâlniri s-au lăsat cu mârâit. Am schimbat drumul. Apoi creşa.
Nu mi-a fost niciodată frică de câini. Nu i-am luat la şuturi pe cei întâlniți pe străzi. Dimpotrivă. Am vorbit cu ei, pe mulţi i-am mângâiat… De ce s-au dat la noi cei de la creşă? Rămâne un mister.
Închid parantezele.
Revin la filmul cu Andreea-hingherii-iubitorii de animale.
M-am ocupat de “caz” şi am scris la ziar despre fiecare parte implicată. Am urmărit filmul de la început. Am ajuns şi la adăpostul hingjerilor, aflat în oraşul Cornetu, unde am mers cu Marius ca să recupereze cei doi câini luaţi de pe lângă casa vedetei. Dulăii despre care “Zâna” speriată spunea că au atacat-o. Ce am văzut la hingheri e mai oribil decât mi-aş fi imaginat.
Nu sunt o apărătoare “ultras” a drepturilor animalelor. Dar nici nu pot trece cu vederea chinurile la care unii bipezi umanoizi supun animalele.
Când am ajuns la padocurile câinilor nu m-am mai putut controla. Reporterul dur cu întrebări incomode s-a transformat într-un… mieluşel. Am încercat în zadar să îmi opresc lacrimile. Le-am lăsat să curgă în voie… Nu poți rămâne de piatră când vezi mutrițele alea blănoase cerşind atenție. Asta în cazul celor care încă mai cred în atenția şi iubirea oamenilor.
Dar sunt şi câini care au abandonat lupta. Care nu mai speră că se va găsi cineva care să îi scoată din infern. Stau pleoştiți. Nu ridică privirea, nu îşi mişcă urechile când cineva se apropie de cuşca lor. Parcă aşteaptă să moară.
Câinii pe care îi căutam nu păreau deloc dulăi. Nici fioroşi. Poate Andreea i-a văzut aşa şi din cauza fricii ce a pus stăpânire pe ea… Reacţie firească, pe care şi eu am simţit-o când am fost atacată de câini.
Cățeluşa a sărit la portiță de cum ne-a văzut că ne apropiem. Nu să ne mârâie. Dădea din coadă. Chelălăia-plângea. Avea privirea blândă. Cerea atenție. Am intins, temătoare, mâna spre ea. M-a lins şi a început un fel de dans al bucuriei.
Celălalt câine, însă, stătea chircit în spate. Tremura. Cumplit. Îi era frică să şi ridice privirea. Nici urmă de dulăi. Câinii au fost scoşi de la hingheri şi adoptați. Sper doar ca după această adopție să nu ajungă iar în stradă. Pe principiul “am grijă de câinii de pe strada mea”.
Nu! Ai luat un câine, ține-l în curte sau în casă. Nu îl lăsa pe stradă, îi dai mâncare şi spui că aşa ai grijă de el. E normal să te doară sufletul pentru cei de pe stradă. E de înțeles că nu îi poți lua pe toț la tine acasă ori în curte.
După ce am văzut ce viață au la hingheri, înțeleg şi eu de ce apărătorii câinilor nu vor ca aceştia să ajungă în acel iad. Nici eu nu-mi doresc asta. Dar dacă tot sunt mulți cei care “au grijă” de maidanezi, le-ar face bine dacă i-ar lua acasă. Sau ar face chetă să îi sterilizeze, să nu se mai înmulțească. Să nu mai aibă hingherii ce aduna. (fireşte, asta e o strategie pe termen luuung) Sau să îi ducă la nişte adăposturi decente, unde să le trimită şi mâncare.
Iubesc animalele, sunt mult mai nobile decât mulți oameni. Dar, la fel de tare îmi pasă de siguranța copilului meu.
În toată această nebunie cu Andreea Marin şi iubitorii de animale fiecare are partea lui de dreptate. Andreea, că îşi doreşte siguranță. Iubitorii de animale care spun că patrupezii nu au viață la hingheri. Dar, vorba lui Marius de la Kola Kariola: “animalele nu au ce căuta pe străzi şi în adăposturile hingherilor. Ai grijă de câini în curtea ta. Asigură-le casă hrană, du-i la doctor, oferă-le dragoste”.
Nu hingherii reprezintă soluția.
Nu instigarea la ură şi răzbunările rezolvă problema câinilor fără stăpân.
Problema adevărată, semnalată şi de Marius, o reprezintă modul în care sunt cheltuiți banii statului. Bani alocați de la buget pentru centrele hingherilor.Niște bani care, se pare, se “topesc”. Bani tocați nu pe animale, ci pe capriciile unora dintre deținătorii de adăposturi. Iar acești bani sunt din banii mei, din ai tăi, ai tuturor plătitorilor de taxe.
