Am jucat într-un film. În unul cu proşti…

Azi, în metrou, în drum spre redacţie am avut impresia că sunt, fără voia mea, într-un film. Cu proşti. Nu eram camera ascunsă, pentru că nu a apărut nimeni la final să zică ”Zâmbiţi”. N-a apărut nici Dan Negru să-mi spună că sunt la Antena 1, la ”Plasa de stele”. Pe la Brâncoveanu urcă în vagon o mamă trecută de 40 de ani, cu fiica ei, care nu cred că avea mai mult de 8 ani. ”Uite aici două scaune, hai să ne aşezăm”, spune ea ochind scaunele de lângă mine. Cu viteza luminii, vine un nene la vreo 50 de ani, şi se trânteşte pe cel din apropierea mea. Mai să fiu nevoită să-l iau în braţe. Mama+fiica pleacă resemnate. Pe la Tineretului cele două revin. Găsesc vizavi de mine 2 scaune alăturate. Se aşază fericite. Tot la Tineretului urcă o băbuţă trecută de 60 de ani. (ironia jocului de cuvinte: la Tineretului urcă o băbuţă 😉 ). Se aşază lângă mamă şi fiică. Puştoaica înfofolită, scoate din punga mamei o cărticiă. Şi-o pune pe genunchi.În acelaşi timp, mama scoate un şerveţel în care împăturise un biscuite cu ciocolată. I-l dă fetei să-l mănânce, dar nu sesizează că fiică-sa încă avea mănuşile puse. Copila, cu o mână ţinea biscuitele, cu alta încerca să dea paginile. Cu mănuşile în mâini. Ea nu dă semne că ar vrea să şi le scoată. Mamă-sa era prea ocupată să i le scoată. Femeia scosese din geantă o unghieră cu care… cu care… DA! îşi tăia unghiile.
Schimb privirea. Mă opresc la bătrînică. Avea ochelari d-aia fund de sifoane. Fără nici o apăsare, băbuţa îşi deschide umbrela şi o lasă la scurs pe culoarul dintre banchete. Pe-aici nu se trece! Paznicul de tren râdea pe înfundate când vedea călătorii făcând cale-ntoarsă, sau încercând să sară peste umbrela femeii.
Iar schimb privirea. Şi o fixez pe un tânăr. Nu săriţi pe mine, nu-l devoram! Puştiul, de vreo 25 de ani şi 1,80m, se sprijinea cu capul de bară. Avea ochii închişi. A sărit ca ars când a auzit un ”bum”. S-a uitat mirat în dreapta lui, apoi s-a prins că avea mâna goală. Privid în jos, a realizat că fusese trezit de zgomotul făcut la impactul sticlei sale de ceai cu podeaua trenului. Sărăcuţul, dormea pe el.
Pe la Victoriei, urcă un nene. Să tot aibă 60 de ani. Cele câteva fire de păr care-i populau craniul erau albe. Asculta manele la căşti. TARE! Mult prea tare pentru urechile mele sensibile la astfel de ritmuri. Ca să nu mai zic că omul nostru se credea un bun cântăreţ. Deci da, fredona fără griji muzica pe care, oricum, noi, cei din preajma lui, o ascultam fără voie.
Abia aştept lansarea filmului pe marile ecrane. Chiar sunt curioasă dacă voi fi personajul colectiv, numit, generic, figuraţie sau mă vor trece pe generic…

7 Comments

  1. bine ca nu faci traseul asta zilnic sau l faci ?
    nustiu de ce dar totul parca a luato razna nici batrani nu mai sunt ce erau si nci cei mai tineri nu vor deveni cine stie ce in viata lor de zi cu zi . ma bucur ca nu am avut aceasta ocazie sa vad si eu .

  2. eu merg zilnic cu metroul si am crezut ca le-am vazut si auxit pe toate, dar se pare ca nici pe departe :))

    1. Azi, cred, a fost o zi specială… De regulă, am ceva de citit la mine şi îmi pun căştile. Dar azi le-am uitat, aşa că am privit în jurul meu. Ce era să fac de la un capăt la altul al tronsonului berceni-pipera?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Close
Scroll Up
%d bloggers like this: