De ceva vreme, Alexia s-a lipit de doi băieți de la noua ei școală. Practic, cei trei au devenit siamezi. Astfel că, prin rotație, noi, părinții, îi luăm pe toți trei după școală și îi lăsăm să se joace împreună. Ca să zic așa, din când în când, sunt mamă de trei copii. Toți trei pe stilul 220. Toți trei cu gura mare și cu mâncărici în tălpi. Îi iau de la școală, încerc să îi țin grupați, îi pun să se spele pe mâini, să nu-și mai arunce hainele + ghiozdanele + încălțămintea care pe unde apucă. Să ne înțelegem din start: pentru una ca mine, obsedată de ordine și de curățenie, asta e o mega-provocare!
Bun, revenind la zilele în care am… copii de împrumut în casă. După ce îi bag în casă, adun după ei prin toate camerele, după ce verific apa, prosoapele, sticlele lor cu apă răsturnate pe jos (care, poate, nu sunt bine închise și se varsă), ei bine, după toate astea și cele neprevăzute, mă așez la laptop să îmi continui treaba. Încerc să lucrez. Încerc să le ignor chițăielile, hodorogitiul și orice sunet vine dinspre camerele în care ei se joacă. Doar încerc. Normal că nu-mi iese. Pentru că nu sunt obișnuită cu mai mult de un copil. Bine, un copil agitat, guraliv, energic așa cum este fii-mea.
Să vă dau un exemplu
Într-una dintre zile, copiii au scos tooaaaate jucăriile din cutiile de depozitare. Plușuri, păpuși, Lego. Și au început să se bată cu ele. Apoi, s-au urcat toți trei în patul Alexiei și au continuat lupta. Am avut impresia că se rupe patul. Așa că le-am spus că patul este zona de lavă și că ei se pot juca doar pe covor. Am dat din cale tot ce am crezut că poate fi un potențial risc și am ieșit din cameră. Pentru 2 minute. Am revenit, chemată de urletele și văicărelile lor. ”Nu e loc pe covor. Mai bine ne jucăm în lavă”.
Eu m-am tot gândit că se rupe patul. Așa că le-am extins teritoriul… Eu m-am închis în bucătărie și le-am lăsat restul casei la dispoziție. Am făcut imprudența să arunc un ochi, la un moment dat. Toată casa plină de plușuri. Ok, sper să le strângă ei. Nope, nu le-au strâns. Tot eu am strâns, seara. I-aș fi pus pe ei să o facă. Dar am zis să fiu o gazdă bună și să nu pun musafirii să facă ordine înainte să plece de la mine.
Să vă mai dau un exemplu
Lor le place să inventeze tot felul de situații și fiecare vine cu câte o idee. Practic, crează povești pe care le ”croșetează” din mers. Ultima lor poveste: lumea bebelușilor. Șiiii… cum fac bebelușii? Mdap, plâng. Mult! Asta cred cei trei: Alexia, M și R. Și cum s-au jucat ei de-a bebelușii vreo trei ore? Ați intuit: au plâns ca bebelușii. Timp în care eu, în camera alăturată, încercam să lucrez. Da, sigur, lucrează dacă mai poți! Și când zic lucrez, eu zic a scrie articole, texte, a face ce face un om de creație. Deci… Ce să zic? Muza mea a luat-o la sănătoasa. Aș fi luat-o și eu. Dar conștiința nu mi-a dat voie. Nu-mi auzeam nici gândurile, ci doar trei voci de bebeluși plângând. Mai că-mi venea să fug să caut laptele și biberoanele.
Dar… povestea continuă
Și când credeam că s-au oprit… nope, au luat-o de la capăt. S-au împușcat cu arme imaginare. Iar sunetul armelor care era? Pac-pac-pac! Bâârrrrr-bââârrrr! Poooc-pooooc! Tot felul de sunte d-astea scoase pe gură. Tare. Foarte tare! Ah, să mai adaug și că s-au jucat de-a animalele și fiecare imita câte un sunet? Alexia mea, cea cu volumul cel mai ridicat dintre cei trei, a ales să imite un leu care rage. Si, pentru că i-a plăcut cum suna, a tooot scos sunetul ăla cred că din minut în minut, indiferent de ce se jucau…
Acum, imaginați-vă că mușcați din cea mai nașpa și acră chestie. Sau din ceva ce vă oripilează și vă dă frisoane. Dap, așa făceam eu în camera alăturată.
Nu știu, zău, cum rezistă părinții cu mai mulți copii? Cred că devin imuni, la un moment dat. Altfel n-ai cum! O iei pe câmpii. Mai ales când se ciondănesc între ei. Că, da, siamezii mei se mai și ciondănesc. Nu e totul doar pe love și ha-ha-ha. Doar sunt capete tari toți trei! Să vezi atunci ”distracție” cum mă bag eu în seamă și încerc să îi împac. Și cum mi-o iau că e treaba lor, nu a mea! Și îmi zic mereu să nu mă mai bag între copii. Dar tot eu nuuu, Baatman, Baaaatman!
Eh, dar sunt și mișto de-ți vine să-i mănânci. Asta e de bine, da? Că prea m-am jelit până acum. Unul dintre ei poartă ochelari. Iar când încep să se joace cu tăvăleli, tumbe, luat în brațe, sau pe stilul ”grămada cere vârf”, aud câte un STOOOP JOOOC urlat. De ce? Ca unul dintre ei să îi scoată ochelarii, cu grijă, ca nu cumva să îi spargă sau să se rănească în ei. Sunt mișto și cum negociază ei când toți trei vor să fie același personaj. Ori cum se îndeamnă unul pe celălalt să ia ultima bucată din farfurie, deși e vizibil că fiecare o vrea. Își poartă o grijă reciprocă de te face să-i privești, să te topești și să spui awwww! Clasica scenă când vezi ceva frumos, emoționant.
Nu știu cum le iese celor cu mai mult de doi copii
Eu trec prin toate astea ocazional. Și doar câteva ore. Dar cei care au parte de asta zi de zi… cum or rezista? Am o imaginație bogată. Dar uite că nu-mi pot imagina ce e în mintea, casa și sufletul părinților de 2 copii sau mai mulți! Cred că memeurile alea cu părinți dansând de fericire când le pleacă de acasă copiii nu sunt la mișto. Cineva cred că chiar simte asta. Și face asta.
Bine, hai să fim serioși, o fi chin și jale când îi apucă pandaliile pe toți copiii din dotare simultan. Dar sunt convinsă că e și mișto tare câd îi vezi cum au grijă unii de alții. Când vin toți grămadă să te iubească. Sau cum se ceartă care să îți dea mai multe îmbrățișări sau care să te ajute mai mult… Sunt N situații. De ambele feluri: când îți vine să o iei la sănătoasa și când te topești de drag.