Pot să mă consider o răsfățată, o privilegiată a sorții, având în vedere că, din nefericire, unii cresc fără niciun tată. Pe când eu… am avut doi tați. Amândoi m-au crescut așa cum au știut ei. Cum au crezut ei că e mai bine, cum au putut ei, cum i-au dus mintea și instinctul.
Primul s-a stins în 2015. Al doilea, ceva mai recent. În 6 noiembrie 2021. Acum mai bine de o lună. El, acasă, în România. Eu, departe, aici, în Germania. Cel puțin pe el am apucat să îl văd cu câteva zile înainte. Am râs de fesul lui, l-am dojenit că era nebărbierit și obosit. I-am zis să mai lase petrecerile și să se mai odihnească și el, că nu-l mai țin șalele de bairamuri cu babele din bloc.
A văzut-o și pe Alexuța lui, lumina ochilor, cum o alinta el. Ea, ca orice preadolescentă, cam scumpă la vorbă. Dar, măcar EL a văzut-o, i-a zâmbit și i-a spus a infinita oară cât de mult o iubește, cât de dor îi e de ea și cât de mare a crescut. Cam asta a fost ultima noastră discuție cu Taii cel blând și bun ca pâinea lui Dumnezeu. La câteva zile am aflat că făcuse AVC. Apoi, după alte câteva zile, s-a stins.
Am crescut cu doi tați. De la primul, cel biologic, am învățat să citesc. De la el am moștenit dragostea pentru citit. Tot de la el am descoperit cât de important era, pe vremea comunismului mai ales, să știi cum să te ”descurci”, să știi să le zâmbești oamenilor și să îi ”servești”. Adică se ne ajutăm unii pe alții, să ne facem reciproc servicii.
Mai târziu, eu am dezvoltat latura asta, dar i-am adăugat din cele ce am deprins de la al doilea tată. Mi-am ajutat semenii pentru a mă reîncărca din bucuria lor. Am ”servit” fără să aștept să mi se întoarcă serviciul făcut. De la al doilea tată am învățat iubirea. Necondiționată. Pentru că așa ne-a iubit el pe toate trei: pe mama, pe mine și pe sora mea. Ne-a crescut ca pe propriii copii. Ba chiar am simțit că, pe mine, cel puțin, m-a apreciat și răsfățat mai mult decât pe propriul fiu. Practic, sunt astăzi ceea ce sunt datorită acestui om: celălalt tată al meu. Omul care ”a pus biciul” pe mine în adolescență, când a venit în casa noastră. Cel care mi-a oferit toate condițiile și tot sprijinul pentru ca eu să învăț, să nu abandonez, să am încredere în mine, să mă dezvolt și să ajung un OM. El a fost cel la care am văzut și de la care am învățat ce înseamnă omenia, iubirea, sinceritatea și credința.
Și el tot tatăl meu rămâne. Și bunicul Alexiei. El este Cornelușe, omul care a reușit să-i readucă mamei zâmbetul pe buze. Cel care a făcut-o pe mama enorm de fericită. Cel care, din 1991 și până în 2014, a mers mereu cu mama ținându-se de mână. Și a mai ținut-o și după ce ea s-a dus. În sufletul lui. Acum se țin amândoi de mână și, în sfârșit, sunt fericiți. Din nou. La 7 ani după ce mama s-a dus.
El este cel care a făcut ca mama să trăiască acea poveste de iubire, respect, acceptare necondiționată cum numai în filme și în cărți am văzut/am citit. Ei au fost acei bătrâni simpatici care mergeau pe străzi ținându-se de mână, care se priveau ca și cum ar fi fost la prima dragoste… Acei bătrâni care mulți dintre noi am vrea să fim. Ironia sorții… sau nu… face ca în ultimele fotografii pe care le am cu el să fie în același scaun cu rotile în care a stat și mama spre final…
Îți sunt recunoscătoare, Taii drag, că ai făcut parte din viața mea și a Alexiei. Că ne-ai crescut frumos, că ne-ai învățat ce sunt iubirea necondiționată, respectul, credința. Pentru mine, tu ai fost tatăl perfect, chiar și când mă dojeneai și-mi interziceai să merg la bairamuri cu ”golanii” de la colțul blocului. Sunt ceea ce sunt azi datorită ție!
De acum nu voi mai suna la ușa ta galbenă, pentru că nu vei mai fi acolo, să ne deschizi și să ne întâmpini cu zâmbetul tău cald și cu îmbrățișările tale. Nu știu cum voi putea păși de-acum în casa aia mare și goală, fără tine, fără mama. Mă tot visez intrând în casa părintească. E mare, goală, înnegurată, tristă și, mai ales, înspăimântătoare. Așa o visez de când te-ai dus.
De-acum te voi avea doar în inimă, gânduri, amintiri și fotografii. Mi-e dor tare de tine. Chiar și de încăpățânarea ta. Chiar și de lucrurile pe care ni le toooot spuneai la infinit, mereu aceleași. Știu că ne-ai iubit și tare aș vrea să știi că și noi te-am iubit. Îți voi duce nespus dorul, dar știu că vei fi îngerul nostru păzitor, din ceruri, alături de mama.
Eu îți mulțumesc frumos că ai intrat pe blog și te mai aștept cu drag. Mă poți urmări și pe FACEBOOK, pe INSTAGRAM, dar și pe YOUTUBE (unde te aștept să dai Subscribe).
Te poți abona la NEWSLETTER și vei primi, o dată pe lună, un e-mail de la mine cu o parte dintre articolele publicate.
