Am ajuns să ne mirăm de normalitate, de reacțiile firești ale celor din jur

Viața m-a pus în situații de tot felul, optimismul și dorința mea de normalitate au primit lovitură după lovitură. Și, de fiecare dată când încrederea mi-a fost zdruncinată, nu am contenit să mă întreb: de ce normalitatea a ajuns să pară ceva nefiresc?

Ca să nu vorbesc în dodii, am să vă dau câteva exemple. Sunt multe și sunt sigură că și voi v-ați lovit de astfel de situații. Dar acum mă voi opri doar la două exemple.

Primul dintre ele este cel care ne-a marcat enorm pe fata mea și pe mine. Este vorba despre ziua în care copilul meu a rămas singur pe refugiul stației de tramvai. Asta din cauza unui vatman prea grăbit, care a închis ușile înainte ca bunicul Alexiei să apuce să coboare și el. Nu intru în detalii, am povestit la scurt timp după ce a avut loc incidentul. Însă, după toată nebunia aia, eu nu am contenit să îi mulțumesc femeii care a ajutat-o pe fiica mea. Mereu i-am zis că, dacă nu era ea, nu știam ce s-ar fi putut întâmpla. De fiecare dată, femeia mi-a spus cât se poate de sincer: ”Am făcut ce era normal să facă orice om în situația aceea. Nu am făcut nimic extraordinar, nimic nefiresc”.

Sinceră să fiu, dacă asistam și eu la o astfel de întâmplare, aș fi făcut ca ea, fără să stau pe gânduri. Aș fi sărit în ajutor. Însă, într-o lume în care văd în jur că sunt tot mai mulți cei care uită de îndemnul ”ajută-ți semenii”, a ajuns ceva firesc să mă mir, să mă uimesc de semnele de normalitate.

Al doilea exemplu în care semnele de normalitate au ajuns să ne mire. La jumătatea acestei luni, am mers cu copilul la Zurlandia. La cea de-a doua ediție a acestui frumos eveniment pus la cale de Mirela Retegan și Gașca Zurli. Noi deja suntem ”de-ai casei”, ca să zic așa. Știm ce ne așteaptă la fiecare întâlnire cu ei. Odată cu noi, la Zurlandia au mai mers și alte familii cu copii. Impresiile împărtășite de două dintre mamele cu care am fost m-au făcut să trag (a câta oară?) concluzia că noi, românii, am ajuns să ne mirăm de normalitate.

La finalul celor două zile de joacă pe Domeniul Știrbey, am fost curioasă să aflu părerile celor care m-au însoțit. Prima mamă mi-a spus că, pentru ea, Zurlandia a fost o lecție. Una pe care a fost bucuroasă că a primit-o.

Mi-am dat seama că trebuie să las deoparte preconcepțiile mele și să am încredere în copiii mei. Indiferent dacă mie îmi place sau nu un lucru, important este să le susțin pe ele, să le ofer ceea ce LOR le place, nu mie. Dacă lor le place Zurli și mie nu, atunci, le voi duce la Zurli. Pentru că ele sunt atât de fericite când îi văd pe oamenii ăștia, că nimic nu mai contează, nici oboseala mea, nici gusturile mele.

Cea de-a doua mamă, venită prima oară în contact cu Gașca Zurli, nu mai contenea să se minuneze. De multe lucruri. De cum reușesc cei de la Zurli să îi facă fericiți pe copii, de amploarea Zurlandiei, de numărul mare de copii și părinți costumați în personajele Zurli. Dar, și mai tare, a fost uimită de reacțiile adulților veniți acolo să îi distreze pe copii.

Am văzut copii care plângeau, care se tăvăleau că voiau ceva anume. Sau că nu aveau răbdare să stea la coadă pentru a se juca, a desena, sau a fi desenați pe față. Nu am văzut părinți nervoși, care să urle la copii sau să ”dea cu ei de pământ”. Dar, cel mai tare m-a mirat răbdarea celor care veniseră acolo la muncă. Oricât de agitați erau copiii, oamenii ăia vorbeau atât de frumos cu ei, că nu mi-a venit să cred!

Aceste două exemple, în opinia mea, redau exact ceea ce oamenii de la Zurli și-au dorit să creeze. O lume în care iubirea este cuvântul de ordine. O lume în care părinții își susțin copiii necondiționat. Zurli este, pentru mine, normalitatea. Este ”acel ceva” care ne face să fim părinții pe care copiii noștri și-i doresc. Care ne face să nu uităm să fim și noi copii și să le facem copilăria frumoasă micuților noștri.

Atunci când încetăm să mai fim copii, mi se pare că îi forțăm și pe copiii noștri să nu mai fie copii. Griji vor avea cu duiumul în viețile lor de adulți. Dar startul pe care noi îl oferim lor, copilăria frumoasă pe care le-o putem crea stau doar în puterile noastre. De copilărie avem nevoie cu toții, adulți și copii.

Eu am înțeles toate astea după câteva spectacole ale celor de la Gașca Zurli, la care am mers cu Alexia. Am spus acum ceva vreme că, pentru mine, Zurli are efect terapeutic. Același lucru îl cred și acum cu tărie. Și, luând exemplul meu, dar și pe ale celor din jur, voi continua să îndemn părinții să meargă și ei la aceste spectacole. În primul rând pentru copiii lor.

Sunt convinsă că nu sunt singura care simte asta. Sunt convinsă că nu sunt singura care apreciază ceea ce fac cei de la Zurli. Că fac o treabă bună, o demonstrează și faptul că, la această ediție de Zurlandia, România a intrat în Guiness Book cu un record de… iubire, de joacă. În 16 iunie 2018, în România, s-a înregistrat cel mai mare număr de copii și părinți care execută, sincron, aceleași mișcări.

Pe pajiștea din Zurlandia, reprezentanții Guinness World Records au văzut cu ochii lor că părinții și copiii din România știu să se joace! Și o fac cel mai bine, cu tot sufletul! Mii de copii și părinți au intrat în joc și au ieșit învingători alături de Gașca Zurli. România este acum țara cu cei mai mulți oameni care se joacă în același timp, împreună, un joc în care se bate din palme. Reprezentanții Guinness World Records au luat în calcul doar 1.600 de oameni dintre toți cei prezenți la eveniment.​

Și, dacă tot am vorbit de recorduri, vreau să vă spun că am înregistrat și eu un record personal: cele mai multe ore de joacă, alături de Alexia. NOUĂ ore, atât am petrecut în prima zi de Zurlandia alături de copilul meu. 9 ore în picioare, 9 ore în care am alergat de la un loc de joacă la altul, de la o scenă la alta, de la un atelier la altul. Cum a fost? Epuizant. Dar atââât de frumos! Chiar dacă fizic am fost extenuată, am făcut febră musculară, sufletește a fost extraordinar! Un copil super-mega-extra fericit! Iar asta e tot ceea ce contează, în fond și la urma urmei, nu?

Dacă ți-a plăcut (sau nu) ce-am scris, mi-aș dori foarte tare să mi-o spui. Cu un mic comentariu, cu un share, cu un like…
Mă poți urmări și pe FACEBOOK, pe INSTAGRAM, dar și pe YOUTUBE (unde te aștept să dai Subscribe).
Te poți abona la NEWSLETTER și vei primi, o dată pe lună, un e-mail de la mine cu o parte dintre articolele publicate.
Eu îți mulțumesc frumos că ai intrat pe blog și te mai aștept cu drag.

One Comment

  1. Suntem prea grabiti…de asta cred ca am ajuns sa ne miram de normalitate si de reactiile firesti ale celor din jur.
    Intr-adevar, cei de la gasca Zurli sunt minunati si au mult lipici la public.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Close
Scroll Up
%d bloggers like this: