A trecut timpul ăsta de nu-mi vine să cred. Sună a stereotip, băi da’ chiar e purul adevăr! Zboară al naibii de repede timpul ăsta.
Pe 27 aprilie 2010 doctorii scoteau din burta mea un ghem de doar 2,99 kilograme. O piticanie cu părul negru și cu gura maaaare, țipând de parcă îi certa pe oamenii ăia răi, care nu au avut nimic mai bun decât să o deranjeze și să o scoată din locul acela caaald și buuuun. Dar nu cred că prea comod, căci părea că nu mai avea loc suficient, la cât se împingea în ultima săptămână de sarcină.
Se fac 13 ani de când o țineam lejer pe fii-mea pe antebraț. Atât de micuță era. Sincer, îmi era și teamă să nu se rupă… Cred că mulți părinți au simțit asta la primul lor copil. Nu? Hai, spuneți că da!
Acum, în 2023, trebuie să mărturisesc, cu fața aia de pisică spășită, că… i-am rămas mică fiică-mii. Adică… știți voi… ce vreau să spun e că fii-mea este mai înaltă decât mine, iar eu sunt, practic, la mâna copilului. Atât de înaltă, încât o chem să-mi dea și mie ”chestia aia de pe raftul de sus”. Acasă sau în magazin, indeferent unde e ceva prea sus ca să îmi iau singură. Doar să îmi dea odată chestia aia de sus și să nu mai facă atâta mișto de mine că ”mami, ai rămas mică. De ce nu îți iei un scaun să te urci pe el? Uite, ai păstrat înălțătorul meu cu Elsa, îți dau voie să îl folosești”.
Eh, da’ ce-i mai place să mă ia la bășcălie pe tema asta! Se mai trezește ea că are nevoie de nu-știu-ce farfurie din dulap, pe care nu se mai ridică de la masă să și-o ia. Așa că: ”Hai, mami, că tot ești în picioare, dă-mi și mie farfuria aia bleu. Uite, ai scaunul aproape. Hai, mami, curaj!”. Mda, ce se naște din pisică, șoareci mânâncă! Am crescut-o cu glume, miștouri, ironii, umor negru… Apăi nu era normal să le întoarcă și ea? Cum altfel să exerseze dacă nu pe noi?
Îi și permit, ba chiar îi ridic mingea la fileu. Pentru că mă bucur enorm să aud cât mai des posibil râsul ăla al ei, copilăros încă. Și să îi văd mai des chipul de copil fericit că a făcut o glumă bună. Chip și râs copilărești care cam sunt pe cale de dispariție, pentru că fata mea a ajuns la acea etapă în care se dă lupta aia dintre copil și adolescent. Lupta aia care sper din tot sufletul să se termine frumos și pe tot parcursul ei să simtă că îi sunt alături, că o iubesc enorm și că o cert din iubire.
Nu mi-e ușor să slăbesc fâiele. Dar cui îi este? Mai ales că de atâta amar de vreme sunt o mamă-cloșcă. Știu, nu e cea mai fericită variantă de mămiceală. Dar… dar așa am simțit eu să fiu cu ea.
Sunt 13 ani de Alexia și nu-mi vine să cred că prichinduța aia mică și pălăvrăgoaică se transformă. Acum are coșuri. Acum îmi poate purta bocancii și merge singură să își cumpere haine. Sau iese cu fetele la patinoar. Ori cu skateboard-ul. Acum nu mai vorbim despre prințese, ci despre sărut, iubiți, metode de agățat, declarații de iubire plus multe alte chestii intime, despre care nu pot scrie aici. Acum cu greu, dar cu grrrreeeu ne mai permite să o pupăm sau să facem fotografii împreună.
Face 13 ani. Am un nod în gât și mă sufoc numai gândindu-mă că urmează crunta perioadă a adolescenței. Deja își arată colții ăia mari. Și mușcă din mine cu atâta sete… O perioadă grea, în care și eu trebuie să învăț să-mi pun bariere, să o las să zboare, să se frângă, să învețe, să descopere, să sufere, să exalte… Doar să mă asigur că va ști, acolo, într-un colțișor al ei, că mama va fi mereu acolo pentru ea și că o va iubi nespus. Să știe că are doi părinți care vor fi mereu plasa ei de siguranță. Și că plasa asta este dublată de încă o persoană, care o iubește enorm și căreia îi seamănă destul de mult: mătușa. Iar mătușii i se mai adaugă și ceilalți membri ai familiei. Chiar și bunicii din ceruri.
La mulți ani, puiul meu drag. Vei fi mereu puiul meu, pe care simt să îl ocrotesc și să îl cocoloșesc, deși știu că ai ajuns, deja, la etapa aceea în care nu îți mai place treaba asta. Dar eu sunt mama, iar mamele asta știu să facă: să își ocrotească puii.
Îți doresc o adolescență înțeleaptă, înainte de toate. O trecere spre femeia adultă care să nu lase răni adânci în dezvoltarea ta. Știu că ești un copil bun și blând. Doar ești fata mea!
Eu îți mulțumesc frumos că ai intrat pe blog și te mai aștept cu drag. Mă poți urmări și pe FACEBOOK, pe INSTAGRAM, dar și pe YOUTUBE (unde te aștept să dai Subscribe).
Te poți abona la NEWSLETTER și vei primi, o dată pe lună, un e-mail de la mine cu o parte dintre articolele publicate.
