Am citit pe un forum că o mămică îi dădea copilului ei de doar 6 luni covrigi de Buzău. Îi ştiţi, ăia rotunzi şi tari. Cică aşa se mai liniştea şi mai uita de durerea de gingii provocată de apariţia dinţişorilor. I-am luat Alexiei şi de cum i-am dat o bucăţică de covrig, s-a lăsat liniştea în cartier, ba chiar am început să-i reaud paşii vecinei de deasupra – lucru care nu se mai întâmplă de vreo lună, de când piticoata plânge sau chiţăie de durere.
Azi mi-am propus să surprind momentul pe cameră. Ca bonus, pe lângă molfăitul covrigului, fi-mea mi-a oferit şi un număr de… sughiţuri
>Ce cunoscut imi suna faza de la ultimul filmulet :)))). Si pe urma ne intrebam cum de ne ajung copiii alintati. Stii ca se spune ca tipetele astea insuportabile sunt un mecanism de supravietuire, lasate de natura tocmai pentru a nu putea fi ignorate? Nu mai stiu unde am citit chestia asta.
>Ella, nu ai cum să rezişti mult timp unor astfel de urlete. iar ştrengarii ăştia mici ştiu ff bine asta. mereu o întreb pe fi-mea dacă nu o doare capul sau gâtul de cât urlă… Cât despre ceea ce ai citit tu… ce pot să zic?mama lui de mecanism că nu ai cum să-l ignori după ore bune şi zile la rând de urlete, n-ai decât să cedezi 🙁 ar trebui să se inventeze şi un mecanism de supravieţuie&relaxare a mamelor care au de-a face cu copii experţi în vocalize. la mine faza cu ignoră-l nu merge… e ambiţioasă tăuroaica mică. plus că mi-e teamă să plec de lângă ea în altă cameră să o las să urle până se linişteşte. la cât de zvăpăugă e, mi-e teamă să nu se lovească… aşa că… ba îmi pun dopuri, ba cedez în faţa ei :))