harta-metrou-bucuresti-incurcatura-ţigancă

Am ajutat o țigancă. Unii rumâni s-au uitat urât ”pă” mine

”Nu există pădure fără uscături” e zicala care se potrivește de minune întâmplării pe care vreau să o relatez în cele ce urmează. Indiferent de sex, rasă, culoare, etnie, religie, convingeri politice, simpatii, antipatii, toți suntem oameni. Nu mi se pare firesc să generalizăm, să îi băgăm pe toți țiganii, de exemplu, într-o oală, pe toți negrii sau mai știu eu ce rasă.  Buni și răi există peste tot.

Fii om cu oamenii este principiul după care mă ghidez. Așa cum animalele nu încetează să ne uimească atunci când dau dovadă de ”omenie” și își ajută semenii, sau chiar pe cele care sunt din alte rase (internetul e plin de astfel de filmulețe), așa și noi, oamenii ar trebui să ne ajutăm între noi.

Am ales, azi, să ajut o țigancă

În timp ce românii care se cred superiori au ignorat-o pe femeie, iar paznicul metroului a luat-o peste picior,  eu am văzut în ea un om neajutorat. Să vă povestesc, iar concluziile le trageți voi. Dacă vreți, le puteți exprima în scris, printr-un comentariu, dacă nu, nu. Ceea ce îmi doresc este să se înțeleagă un lucru: oameni suntem cu toții. Țiganii, ca și romanii, sunt oameni. Unii civilizați, alții nu. De ambele părți.

În metrou, la Unirii, o pirandă și ai ei 5 copii de toate vârstele. De la 2 la 12-13 ani. Curați toți, cuminți foc copiii. Ajunge trenul la capăt, la Pipera. Toată lumea coboară, piranda rămâne pe loc. Copiii ei, la fel. Zmeul de paznic de tren aleargă spre ei urlând “Aloo, e Pipera, e capătul, ce mai stați acolo? Jos, imediat din tren!“. Umilă, piranda le spune copiilor: “Hai, mamă, să coborâm. Cred că am greșit drumul“. Apoi, pe același ton calm, i se adresează paznicului: “Nu vă supărați, cum ajungem la…“. Dar nu apucă să termine, căci paznicul, mândru tare, în fuga lui pe scări, strigă la femeie: “Ai indicatoare, citește pe ele!“.

Mă duc spre ea, căci era tare nedumerită: “Unde vreți să ajungeți?“. Îmi zice Pieptănari, așa cum i se spunea pe vremuri stației Eroii Revoluției. Îi explic, o conduc pe scări ca să îi arăt de unde să ia trenul în direcție inversă și îi enumăr toate stațiile până la destinație. Îmi mulțumește înlăcrimată și ne vedem de drumurile noastre.

Alt paznic a urmărit toată scena, apoi îmi zice: “Avea harta în tren. Da’ nu știa să se uite pe panouri?
Nu cred că știa să citească, dar asta nu justifică modul în care s-a comportat colegul dv. Femeia era politicoasă, nu a deranjat. A întrebat doar cum ajunge la Eroii Revoluției. Era chiar civilizată
Uimire totală pe fața omului că iau apărarea unei țigănci.

Am învăţat să îi respect pe ţigani datorită unei… ţigănci lângă care am crescut. Femeia şi familia ei s-au mutat în blocul în care am copilărit pe când eu aveam vreo 9 ani. Soţul ei era şofer de tir, copiii, doi băieţi, cuminţi foc, mai cuminţi chiar decât unii dintre noi, românii. Aveam două familii de romi în bloc. Unii care îşi vedeau de ale lor, alţii mereu puşi pe harţă.

Femeia asta despre care vă spun se numea Valerica. Mi se adresa cu dumneavoastră şi îmi spunea mereu “sărumâna”. Mie, unui copil de 10 ani, care venem să îi bată la uşă să îi aduc “de împărţit, că m-a trimis mama”. Femeiuţa aia robotea toată ziua, îşi schimba copiii cum vedea că s-au murdărit puţin, “Om fi noi ţigani, dar trebuie să fim curaţi”, îmi zicea ea mereu.

Când am crescut, am întrebat-o de ce îmi tot vorbea cu dumneavoastră şi cu sărumâna: “pentru că tu eşti rumâncă, iar eu doar o ţigancă”. M-am simţit aiurea. Îmi mai zicea că îi e ruşine că sunt ţigani răi, că toţi coloraţii sunt băgaţi în aceeaşi oală, dar asta era crucea ei pe care o ducea umilă. S-au mutat din blocul mamei mele imediat după Revoluţie. Nu mai ştiu nimic de ea, dar mi-a mers la suflet femeia aia: mai curată şi mai politicoasă decât mulţi alţi vecini din bloc, români get beget.

1 Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Close