5 ani de când am început să trăiesc

Acum 5 ani am văzut-o prima oară în fața mea, şi nu în mine. Acum 5 ani i-am dat primele sărutări. Mai întâi pe obrazul drept, apoi pe frunte. Acum 5 ani i-am auzit primele scâncete. Am plâns de fericire. O fericire mai mare decât aceea la vederea celor două liniuțe roz de pe testul de sarcină. Era BINE, era sănătoasă, era minunea noastră. 27 aprilie 2010 – cea mai frumoasă şi cea mai importantă zi din viaţa mea. Ziua în care un ghem, un omuleţ m-a făcut să descopăr IUBIREA, adevărata iubire, şi nu ceea ce credeam eu că este acest sentiment…

Au trecut 5 ani de când Alexia mi-a schimbat viaţa. 5 ani de când inima-mi bate într-un ritm mai alert. Un pupic, un zâmbet, un simplu ”mami” spus de EA mă fac să mă topesc, mă fac să simt cum prin vene îmi curge… fericire, nu sânge. Am avut nevoie de EA ca să descopăr adevărata fericire, a trebuit să vină EA în viaţa mea pentru a afla ce înseamnă iubirea pură. EA este echilibrul meu, EA este oaza mea de linişte şi de iubire, EA mă poate face să mă ridic atunci când sunt la pământ, EA este aerul meu, este sufletul meu, este totul. EA, Alexia, minunea mea de copil.

Nu ştiu cum a trecut timpul, nu pot să cred că a trecut atât de repede! Mult prea repede. Aş vrea să rămână aşa cum este acum, iubesc inocenţa asta a ei, zâmbetul, perlele şi replicile ei înţelepte, micile ei boacăne. Iubesc momentele în care mă îmbrăţişează cu mânuţele ei mici, când vine şi-mi întinde căpuţul să îi dau pupici pentru că a rămas fără şi are nevoie de ei, ca să ne poată pupa la rându-i… Iubesc chiar şi momentele în care îmi vine să mă dau cu capul de pereţi când nu mă înţeleg cu ea, când se încăpăţânează până la Dumnezeu! E taur, deh! Mă enervez eu, dar, pe de altă parte, mă gândesc că am un copil ambiţios, cu o personalitate puternică, două ”ingrediente” care îi vor fi de folos pe viitor, ca adult.

Ca în fiecare an, mi-am dorit o petrecere memorabilă pentru ea. Cum petrecerea în aer liber de acum doi ani a fost pe placul Alexiei, am zis să repetăm figura. Acelaşi loc, zona de grătare din Parcul Copiilor (aka Parcul lui Piedone). Dar, de data aceasta, ne-am trezit cu noaptea-n cap pentru a prinde un foişor pe care să-l împopoţonez cu baloane colorate şi unde să stăm la umbră. Noi, adulţii, că micuţii au preferat să alerge, să stea pe pături sau să se joace în cortul primit cadou. Peisajul este unul de vis. Ignorând ”ghiolbanii” care îşi pun manele, care aruncă gunoaie pe jos, sau care vor să demonstreze că posedă un vocabular colorat fffooooarte bogat. Cei care doresc să petreacă aici o zi la grătar, la adăpostul unui foişor, trebuie să ştie din capul locului un lucru: ora 6.30 dimineaţa nu e tocmai potrivită pentru a prinde un foişor liber. Pe bune! Noi am ajuns în zona de grătare pe la 6.30 şi abia am găsit un foişor cu două mese. Libere erau cele cu o masă pentru 4, max 6 persoane.

Petrecerea a fost una reuşită, dacă mă ghidez după faptul că de la ora 10 până la 18 Alexia şi copiii s-au distrat, nu au chiţăit de somn, nu s-au ciondănit. Au fost, totuşi, ceva discuţii de genul “Da’ de ce plecăm acum? Nu am stat suficient!”. Momentele cheie au fost:

Coşul cu flori de la ”ginerică” Body

Primirea cortului

Tortul.
Tema, la cererea aniversatei, ”Frozen” – tortul şi farfuriile. Tortul a fost jumătate cu fructe de pădure, jumătate cu mentă, tot la cererea sărbătoritei!

Bătaia cu frişcă

Pinada (merci Cartoon Network)

Ora de coafat

Mai multe poze, pe Facebook