Atunci când am decis să părăsim România am ales Germania din mai multe motive. Unul dintre ele a fost siguranța. Iar altul, proximitatea. Între Canada și Germania, ni s-a părut mai ok a doua variantă. Mai ales că, printre altele, despre aceasta știam că este țara unde regulie sunt clare și respectate fără loc de întors. Și unde regulile se respectă cu sfințenie, clar lucrurile merg ca unse, clar nu e loc de păcăleală, jmenuri, jmekeri, boși și altele atââât de omniprezente în România.
Deeeci, nici în cele mai negre gânduri nu-mi imaginam că voi ajunge să trăiesc pe străzi cu fiica, soțul și pisica. Cu dreptatea de partea noastră. Cu avocat care să ne reprezinte și să dovedească nedreptatea ce ni s-a făcut.
Dar, cu toate astea, țin să subliniez de la bun început că, în continuare, consider țara asta una dintre cele mai sigure și orientate spre cetățean. Nu sistemul, nu cetățenii acestei țări sunt de vină că unii oameni mai calcă pe lângă reguli…
Și totuși, trei luni și ceva am trăit la mila oamenilor. Fără casă. Fără vreo speranță de casă. Pentru că, aici, în Germania, cei mai căutați chiriași în perioada în care noi am rămas pe drumuri au fost ucraineenii. Pentru că… ajutoare de stat consistente. Sau și din solidaritate cu ei… Habar nu am. Dar, la cele mai multe dintre anunțurile de închiriere la care am sunat, prima întrebare a proprietarilor a fost aceeași: ”Sunteți din Ucraina? Ah, nu? Ne pare rău. Închiriem doar ucraineenilor”. Să nu fiu prost înțeleasă, mi se pare inuman ce se întâmplă în țara lor, ce se întâmplă cu Ucraina. Și, în continuare, cred că e firesc să fie ajutați.
Am vrut altceva. Mai bun
Cum am ajuns în situația asta? Din dorința de mai bine. De a ne muta la mai bine. Casa unde am locuit în primii doi ani de Germania era chiar ok. Frumoasă, măricică, îngrijită, curticică la discreție, zonă liniștită… De vis. DAR… Daaaaar: încălzirea era pe lemne, iar soba, montată pe peretele comun dintre dormitorul nostru și cel al Alexiei, asigura căldura doar în acestea, plus ce se mai răspândea pe hol. Sufrageria avea o chestie din marmură (zic eu), pe care o băgai în priză și te rugai să dea căldură. Baia avea căldură în podea, dar… mai bine ne lipseam. Apa caldă provenea dintr-un boiler insuficient pentru toți trei. Așa că trebuia să ne programăm la anumite ore pentru duș, dacă voiam să nu ajungem să ne clătim cu apă rece. Neînțelegeri cu proprietarii nu am avut, de ce să mint. Însă, nu erau oameni dispuși să aducă schimbări/îmbunătățiri. Din motive financiare… În plus, multe dintre cheltuielile la comun, la ”paușal”, ni s-au părut mereu cam umflate. Și cum loc de modificări nu a fost, am decis să căutăm altceva.
Totul legal, cu contract, cu bani virați în bancă
Și am găsit după jumătate de an de căutări. Am găsit pe Facebook. Pe un grup al românilor din zonă. Pe principiul ”eu vreau să plec mai devreme din casa X, cine vrea să vină să se mute cât mai curând posibil în locul meu?”, am zis să ne încercăm norocul. O familie de români, cu un bebe, stătea în chirie într-un superb apartament al unei bătrâne rusoaice. Am vorbit, am stabilit, am semnat contract, am plătit avans prin transfer bancar. Toate bune și perfect legal.
Am anunțat proprietarii unde locuiam la acel moment că ne mutăm la data X. Au găsit și ei repede chiriași care să vină imediat după plecarea noastră, au semnat contract, au primit avans. Deci, toată lumea era acoperită legal. Urma doar să ne mutăm: românii din apartamentul rusoacei, noi din casa unde stăteam și noul chiriaș să își aducă familia din Coreea și să stea în locul nostru. Toate astea urmau să se petreacă în aceeași săptămână.
Doar că…
Noi deja ne cumpărasem nimicuri pentru noul apartament. Deja cerusem dimensiunile camerelor, pentru a mai lua una-alta mobilier. Norocul nostru că am rămas doar cu banii dați pe chestiile mai mici și nu am mai cumpărat mobilierul dorit. M-am ofticat eu maxim că am ratat acele suuuper-reduceri și nu am mai luat pe ce pusesem ochii. Dar, acum, îi mulțumesc lui Dumnezeu că ne-a salvat de cheltuieli inutile!
Și, cu o săptămână înainte de termenul limită la care chiriașii români trebuiau să elibereze apartamentul în care noi urma să ne mutăm, primesc telefonul care a declanșat ”aventura” noastră de homeless în Germania. Cu o voce de om în pragul infarctului, proprietara rusoaică mă anunță că apartamentul este inundat. Nu doar apartamentul în sine, ci și vecinii de dedesubt, plus subsolul blocului, acolo unde locatarii au boxe de depozitare. Că totul s-a petrecut din cauza familiei de chiriași, care a făcut nu știu ce la baie și s-a spart țeava de apă caldă. A mai zis femeia ceva de poliție, asigurări, spital, apartament de nelocuit… mă rog… ce am mai înțeles printre suspinele ei.
Să rămânem în casa unde încă mai locuiam, nu se mai putea. Mă rog, legal, am mai fi putut, am înțeles ulterior. Dar, moral, nu-mi venea să fac asta. Pentru că în locul nostru venea o familie cu un bebe mic. Pentru că noul chiriaș urma să aranjeze casa, apoi să plece să își ia soția și bebelușul din Coreea. Conștiința nu mă lăsa să fac asta. Aia e, așa sunt eu…
Am crezut că s-a terminat cu Germania, pentru noi
De aici a început circul, teatrul, nopțile nedormite, vizitele la avocat, la asigurări, la asociația de protecție a chiriașilor, la medicul de familie, la internist, la neurolog, la psiholog și mai știu eu pe unde am fost! În tot timpul ăsta, am mers și la serviciu, deși, ajunsesem, la un moment dat, să credem că… gata… se terminase cu Germania pentru noi. Pentru că, efectiv, totul se năruia, nimic nu se lega și singura variantă pe care o întrezăream la acel moment era revenirea în România. Gând ce mă înfiora teribil din mai multe motive: reintegrarea Alexiei în învățământul românesc (coșmarul suprem), găsirea rapidă a unor joburi decent plătite pentru noi, readaptarea la sistemul din cauza căruia am plecat ș.a.m.d.
Nu mai pun la socoteală că mă speria și gândul că nu aș fi putut să ignor 100% gura lumii, care, gândeam eu, siiigur mă va toca. Că, deh, așa am fost noi crescuți: ”dar ce va zice lumea?”. Și oricât am încerca să ne dăm un ”upgrade”, tot mai rămâne acolo un procent de 1% de teamă de cum te percep și te critică oamenii din jur. Că, deh, ”nu se cade să…”.
Pe scurt: nu ne mai puteam muta în apartamentul pentru care plătisem, deja, avansul. Pentru că așa au declarat experții. Deși, la prima vedere, nu era deloc distrus. Noi propusesem o variantă românească: să stăm în sufrageria imensă, ce nu părea afectată de inundație, până ce se termina de renovat restul casei. Dar experții de la firma de asigurare au declarat: NEIN! Nu se știe dacă și câtă apă s-a infiltrat pe sub parchet, în pereții cu cabluri electrice. Deci, nein, nimeni nu are voie să locuiască în casă până la terminarea reparațiilor. Și cât durează? Dumnezeu cu mila. Minim 4-5 luni.
Ia-ți banii înapoi și… mă doare-n cot de voi
Rusoaica ne-a returnat avansul și a zis NIET, nu mai aveți cum să stați în apartament. Căutați altceva. Păi, tanti, stai așa, că avem un contract semnat, știi? Că ne lași, practic, pe drumuri. ”Dasvidania, nu e problema mea”, zice ea. După nșpe telefoane, după discuții cu firma noastră de asigurări, aflăm că rusoaica e obligată să ne ofere/plătească locuință provizorie, pentru că… semnasem un contract, chiar dacă nu apucasem să ne mutăm în casa ei. Mă rog, nu ea personal plătea, ci asigurarea ei obligatorie. Dar ea, niet și niet. Dramă, că apartamentul ei, munca ei de-o viață e distrusă, că ea a rămas fără casă, că viața ei, că inima ei… Asta, în condițiile în care ea locuia în vila familiei, la câțiva kilometri mai încolo.
Am încercat să îi explic: tanti, tu dormi la vilă. Noi… sub podul de pe stradă. Nu știu dacă înțelegi. În fine, nu aveam cu cine discuta. Nici când am zis că ea nu va scoate niciun ban pentru cazarea noastră, ci firma la care e asigurat apartamentul. Niet. Nu zaeț, nu pagadi. Plâns, voce tremurată, mână ținută permanent la inimă, taca-taca mereu, de câte ori încercam să deschid gura. Efectiv nu aveai cu cine.
Teatru, premeditare sau ghinion?
Între timp, noi căutam de zor un alt apartament. Relativ aproape, pentru că, ghinion, noi anunțasem oficialitățile, după semnarea contractului, că noua adresă va fi la apartamentul cu pricina. Până și transferul Alexiei la școala din zonă fusese făcut. Practic, urma doar să ne mutăm cu toul acolo.
90% dintre cei cărora le-am povestit situația au tras cam aceeași concluzie: rusoaica juca teatru. Ba chiar mi s-a sugerat că inundația e posibil să fi fost provocată. Nu știu, nu sunt eu în măsură să dau un verdict. Doar pot să presupun diverse chestii. În fine, puse cap la cap piesele de puzzle, încep să cred varianta sugerată de colegii nemți: ceva a fost putred de la bun început, iar noi am picat de fraieri.
Noi, tot noi să fim ăia de treabă
Cel mai bun sfat a venit de la avocată: să căutăm urgent altă chirie, să căutăm pensiuni, să întrebăm la cunoștințe și la prieteni de cazare temporară. Conform legii, cum ziceam, șederea noastră provizorie în altă locuință ar trebui să ne-o plătească asigurarea proprietarei. Dacă nu integral, măcar o parte semnificativă, în funcție de tipul de asigurare al femeii. Practic, noi trebuia să găsim cazare, să plătim, apoi să trimitem facturile către rusoaică și ea către asigurătorul ei.
Doar că noi, mai cumpătați, mai precauți, am căutat ceva pe măsura venitului nostru. În plus, nu voiam să abuzăm de asigurarea femeii și să ne aruncăm în lux, cu gândul că vom primi banii înapoi. Ceva-ceva ne spunea că nu vom vedea nimic. Am închiriat un depozit unde am stocat bunurile noastre și unde plăteam lunar o chirie măricică. Dar, din nou, la spusele avocatei, toate costurile ne vor fi returnate de asigurătorul rusoaicei. Mda, în fine…
Am plâns toate lacrimile oceanelor, am ascuns depresia sub tone de zâmbete false și glume
Toate astea au început în iulie. Venea august. Concedii peste tot. Anunțuri puține. Scriam, sunam, scriam și nimic. Vizionări… nema. Agențiile nu aveau nimic disponibil pe măsura venitului nostru. Plus că, la doi adulți și fată preadolescentă, toți ziceau că nu avem cum să închiriem doar două camere. Iar pentru trei camere chiriile sunt mai multicel decât salariul minim. Particularii care închideau ochii la regula de trei camere pentru familie cu un copil nu puteau trece, însă, peste faptul că aveam venitul total sub 3000 euro. Apoi, ceilalți care ne răspundeau, ne-o serveau pe aia cu ucrainienii. Și mai era o categorie: ”eu am pus acum anunțul, dar programez vizionări din septembrie, că plecăm în concediu”.
Zi de zi, seară de seară, am plâns. De nervi, de neputință, de furie, de rușine, de frică. Mai ales de frica de a nu ajunge, efectiv, pe stradă. Gândul ce nu-mi dădea pace: ”am rupt copilul de România, de familie, de prieteni, pentru a-i oferi o viață mai bună, mai sigură în Germania, iar ea ajunge să stea pe străzi?”. Am plâns până am rămas fără 3D. Am amuțit, până am crezut că nu voi mai putea rosti vreo silabă.
Psihicul meu era la pământ. A urmat corpul. Rău. Vomitat. Tremurat. Insomnii. Dureri cumplite în tot corpul. Lipsa totală a poftei de mâncare. Căzut părul “într-o veselie”. Mers ”teleghidat”: plecam undeva, dar nu știam unde. Uitam, efectiv. La serviciu, colegii îmi vorbeau și eu priveam prin ei. Cuvintele treceau pe lângă mine. Maaaare noroc am avut că m-au înțeles și au încercat să mă protejeze, să mă ajute, cu un sfat, cu ochi închiși la greșelile făcute, cu ”hai că fac eu asta, stai liniștită”.
M-am rugat în fiecare secundă
După N-șpe investigații medicale, la recomandarea medicului de familie, am mers la psiholog. Pentru insomnii, apatie, tremurat, vomitat, amorțeli, palpitații, coșmaruri, plâns din te miri ce… Nici meditațiile de relaxare, nici uleiurile esențiale pe care le tot folosesc nu au reușit să mă aducă la mal. Mă străduiam să rămân limpede pentru Alexia. Pentru Tibi. Pentru că eu sunt singura vorbitoare (mai avansată) de germană din familie. Și pentru că eu sunt destul de insistentă și de băgăcioasă. Am zâmbit mult. Am încercat să păstrez alura de ”sunt ok, sunt ok, sunt ok”. Dar nu eram. Somniferele au ajutat. Antidepresivele, atent dozate de medic, au contribuit și ele la ameliorarea stărilor mele.
Și au mai ajutat mult încurajările și discuțiile cu sora mea, cu cei din jur. Și rugăciunile. M-am rugat în fiecare secundă în care nu trebuia să vorbesc. La mama, la tații mei, la Dumnezeu, la Fecioara Maria, la Îngerii păzitori… M-am rugat cu lacrimi fierbinți. Și am vorbit cu cei din jur. Pentru că eu sunt dependentă de oameni. Pentru că eu nu pot trăi în peșteră. Trebuie să văd oamenii, să vorbesc cu ei, să le spun păsul meu. Dar numai acelora cărora instinctul îmi spune că pot să le zic totul.
Am găsit OAMENI
Și, uite așa, vorbind, spunându-mi povestea, am găsit OAMENI! Oameni care ne-au ajutat, ne-au fost alături moral și fizic. Așa am găsit ”familiile noastre adoptive”, cum le zic eu. Trei la număr. Prima familie, români, ne-a deschis ușa casei. ”Noi plecăm o lună în România. Luați cheile și stați la noi. Poate, între timp, găsiți ceva”. Și nu doar că ne-au dat cheile casei lor, dar au și pus o vobă bună la administratorul neamț să ne găsească un apartament. Luna a trecut, locuință nu am găsit. Dar neamțul ne-a promis că siiigur se va ivi ceva după concedii. Până atunci, singura variantă provizorie găsită de neamț: să locuim la o mansardă până la finele lunii septembrie. El și soția au fost cea de-a doua familie adoptivă.
Disperată de situație, de viitorul sumbru, am scris până și primarilor celor două ”județe” învecinate: cel în care locuisem și cel în care trebuia să ne mutăm, conform contractului cu rusoaica. Am scris și la organizațiile care ajută oamenii străzii. Același răspuns: nu avem nimic disponibil. Nici măcar acolo unde stau refugiații și asistații sociali. ”Încercați la prieteni și cum se eliberează o cameră, sunteți anunțați”. Da, O CAMERĂ doar pentru noi 4 (și pisica). Cu baia și WC-ul la comun. Ok, bună și aia, decât dormitul sub pod. Am scris acestora pentru a le cere îndrumare, având în vedere că suntem relativ nou veniți aici. Nicidecum nu m-am gândit să scriu acelor instituții pentru a bate cu pumnul în masă, ca să mi se dea un apartament. Așa ceva sunt convinsă că nu s-ar fi putut realiza. Oriunde în lume, de fapt.
Când nu am mai putut sta la prima noastră familie adoptivă, am venit acasă, în România. Dar căutam în continuare apartament în Germania. Scriam la fiecare anunț care ni se potrivea, sunam, programam vizionări. Așa a trecut august. În septembrie revenim la mansardă. Iar veștile proaste începeau să se adune. Din păcate, neamțului care s-a agitat pentru noi i se închiseseră toate ușile la care bătuse pentru noi. Și, cu asta, omorâse orice firimitură de speranță.
Deja-vu
În ultimă fază, postez povestea noastră pe un grup de Facebook. Cu tot disconfortul creat de gândul că îmi expun familia. Dar, eram disperată. Mai bine să îmi fie rușine, mai bine să risc să mă ia românii la trei păzește (că mulți doar asta fac).
Prin postarea respectivă am dat de o altă familie, care, pe același sistem ca și cea din casa rusoaicei, voia să plece mai devreme din apartament. Am avut un deja-vu și un nod în stomac. Pentru că fix așa contactasem prima familie, cea din apartamentul inundat.
PARANTEZĂ: Aici, în Germania, dacă vrei să închizi contractul de chirie, nu poți pleca atunci când vor mușchii tăi. Există un preaviz de trei sau mai multe luni. Daaaar, dacă găsești înlocuitor, poți pleca de la data la care acesta se mută în locul tău.
Noi trebuia să ne mutăm ”ieri” în acest apartament, și nu să așteptăm cele trei luni de preaviz. Iar familia care deja era acolo voia să plece cât mai repede. Norocul nostru este că am dat peste un domn care nu doar că ne-a înțeles situația, dar ne-a și ajutat cu actele. Un neamț pâinea lui Dumnezeu. Fără să ne cunoască, fără să fim vreo ”pilă” a cuiva, omul ăsta a pus toate rotițele în mișcare, pentru ca actele să fie gata mai repede. Pentru ca noi să ne mutăm cât mai curând în apartament. Un om căruia îi vom fi recunoscători toată viața!
Până la data eliberării noului apartament, noi trebuia să ne mutăm undeva. Unde? Unde? Pensiunile la care am sunat, fie aveau doar o cameră și nu ne lăsau pe toți să stăm în ea, fie nu erau camere libere, sau nu ne primeau cu pisica… Deci, cam rămăsesem fără opțiuni. Până primesc un mesaj pe Facebook cu întrebarea dacă am găsit casă. Povestesc. Și vine întrebarea: nu vrei să stați cu noi? Avem la mansardă liber. Aveți loc destul. Și, uite așa, a apărut familia adoptivă numărul trei.
În câte vieți poți mulțumi cuiva?
Cu familia adoptivă numărul 1 ne-am tot intersectat, mai ales că aveam copiii la aceeași școală în primul an de Germania. Că ne ajutam cu luatul copiilor, sau cu ținutul copiilor una la alta. Cu familia numărul 2 abia în situația asta am făcut cunoștință. Iar cu numărul 3, în afară de cele 2-3 ocazii în care ni s-au intersectat drumurile și am conversat fugitiv, nu am avut drumuri comune.
Și totuși, oamenii ăștia ne-au primit în casele lor. Ne-au pus la masa lor și ne-au purtat de grijă. Câte vieți, oare, ne vor trebui pentru a le mulțumi îndeajuns? Câte mâini să le întindem la nevoie pentru a îi răsplăti pentru binele pe care ni l-au făcut necondiționat? Că eu nu știu răspunsul, zău! În afară de a le mulțumi zilnic în sinea mea, de a-i mulțumi lui Dumnezeu că ne-a trimis oamenii ăștia, în afară de a mă ruga pentru ei… nu știu cât și ce să mai fac pentru a simți că răsplătesc binele lor. Pentru că, da, simt teribil nevoia de a-i răsplăti.
În prezent?
Păi tot nu am văzut niciun ban de la rusoaică. Ba chiar se plânge la avocata mea că primește telefoane anonime noaptea și nu doarme, că o sun zilnic pe ea și pe soțul ei să îi ameninț cu avocații, că ea a rămas pe drumuri… că… că… că… Eu râd și mă enervez de circul ei. De ce zic circ? Pentru că, așa cum am spus și avocatei, asta a fost concluzia mea după ultima mea discuție cu rusoaica. Femeia tocmai primise prima scrisoare din partea avocatei mele, în care era somată să respecte legea și să facă anumite chestii.
Ultima replică a rusoaicei a fost: ”M-am înșelat în privința ta. Nu ești ceea ce pari, nu trebuia să semnez cu tine contractul, că tu lucrezi cu avocații”. Am urat o zi bună și să mi se adreseze doar prin avocat. Și, cum birocrația de aici are viteza melcului… încă mai așteptăm soluționarea cazului.
Între timp, ne bucurăm de căsuța în care stăm, de cei pe care i-am cunoscut și care, în momentele astea, ne-au arătat că, totuși, există OAMENI și omenie. Sună a clișeu, dar, fie, după cele prin câte am trecut, îmi permit să fiu clișeistică.
Acum, că ne-am așezat liniștiți, începe o nouă aventură: să găsesc un job cu normă întreagă. O adevărată nebunie treaba asta, aici, în Germania. Cu atât mai complicat pentru cineva ca mine, care, mai bine de 25 de ani, a trăit din scris. Greu de găsit un loc de muncă în Germania, unde să mă folosesc de experiența anterioară și de abilitățile dobândite în atâta amar de vreme. Poate voi scrie și despre toată nebunia din jurul creării unui CV și a unei scrisori de intenție pentru a candida la un loc de muncă. Căci, aici, doar cu așa ceva merge.
Ca să fie clar
Ca urmare a celor mai sus scrise, au apărut toooot felul de opinii, de acuzații, de interpretări. Din acest motiv, mă simt nevoită să fac câteva precizări:
- NU Germania sau nemții sunt de vină pentru cele întâmplate
- NU am venit cu familia în Germania să cerșim, să furăm, să stăm pe ajutoare sociale
- NU mi se pare normal să las capul plecat când mi se face o nedreptate. Sunt un cetățean onest, am venit aici să muncesc, iar din banii mei se încasează taxe, care se duc la bugetul de stat, taxe de care beneficiază toți locuitorii Germaniei, INDIFERENT DE ORIGINE. Deci, și noi contribuim la starea economică a țării.
- Dacă unii cetățeni care locuiesc în Germania (indiferent de originea lor) fac lucruri pe lângă lege, nu însemnă că toți sunt așa.
- Acesta NU este un articol rasist! NU NU NU!
O să urmăresc foarte atent această postare. Va rog sa ne dați un update după ce vă recuperați costurile și terminați cu rusoaica. Din ce înțeleg in Germania are foarte mult sens incheierea unei asigurări de avocat. Va doresc multă liniște și tot binele din lume!
Am avut si noi ceva peripetii aici in Germania pana sa ne cunparam casa noastra. Daca e ceva ce am invatat, e ca asigurarea e sfanta. De raspundere civila, de asistenta juridica, de orice. Ai probleme, suni la asigurare si se ocupa ei. Se pare ca asa functioneaza sistemul, si functioneaza bine.