Pe 16 octombrie, seara, am trecut pe la ea. Era în pat, ca de obicei. Doar că, de data asta, nu se mai putea mișca. Era prima zi din ultimele șase luni în care nu se mai mișca. Nu mai putea. Mi s-a rupt sufletul când am văzut-o. Dar, nu am vrut să-i arăt suferința mea. Am zis să fiu tare. Să fiu veselă, să-i transmit din veselia mea.
- Hai, mă, prințeso, ce faci aici? Am venit să te iau în club și tu ce faci?
Nu a mai zâmbit, așa cum făcea de fiecare dată când o tachinam cu tot felul de apelative. Era ba zână, ba albinuță, ba puștoaică, sau prințesă. Așa îmi plăcea mie să o alint. Râdea când mă auzea că îi spuneam așa.
- Hai, că am lăsat-o pe Alexia cu ta-su ca să ieșim amândouă, ca fetele. Ce te dai lovită? Sus, mergem la dans!
I-am povestit ce perle a mai scos Alexia. Nu m-am mai plâns de serviciu, de problemele mele, în speranța că voi găsi alinare la ea. Simțeam că nu are nevoie de astea. Nu atunci. Urma să vină zile mai bune în care să plâng pe umărul ei. În sufletul meu, știam că acele zile nu vor mai veni. Dar, refuzam să îmi ascult vocea interioară. Trebuia să fie bine. Voiam să fie bine!
I-am pus un celofan pe pat. Am luat un lighean cu apă caldă, am înmuiat un prosop în apă și am început să o spăl. Nu zicea nimic. Ofta adânc.
- Hai, gărgărițo, lasă oftatul, îi zic eu, făcându-i cu ochiul.
I-am pus cămașa de noapte, am așezat-o în pat, în fund. Apoi am auzit un sunet ieșindu-i din gură. Nu am înțeles nimic. Am rugat-o să repete.
- Gata, mamă, nu mai pot!
Apoi, i-au curs lacrimi pe obraji. I le-am șters și am încercat să o înveselesc.
- Pe bune? Fix tu, titirerzule, zici asta?
Am privit-o, din nou în ochi. Era abătută. Era absentă. I-am dat să mănânce. 4-5 linguri de supă. Nu a vrut mai mult.
- Mamă, eu nu mai pot, repeta ea.
Nu a mai vrut să zică nimic altceva. Am încercat să o fac să mai vorbească. Nu a mai vrut.
- Lasă, vorbim mâine. Acum ești obosită. Să fii cuminte, da?
Atât i-am mai zis. Am pupat-o pe frunte. Am vrut să îi spun că o iubesc. Dar, cuvintele nu au vrut să-mi iasă din gură. ”Lasă, îi zic mâine, când va fi mai optimistă. E obosită, atâta tot”, mi-am zis în gând.
Am plecat. Mai tristă ca niciodată. Mă gândeam îngrozită la ce ar urma dacă nu ar mai putea să se miște. Mă îngrijoram: cum puteam să am grijă de ea, dacă eu stăteam 10-12 ore la muncă? Nu îmi permiteam nici să plătesc o infirmieră să stea cu ea peste zi. Am plâns mult în seara aia. Mi-am plâns toate lacrimile.
Pe 17 octombrie, dimineață, am trecut pe la ea, să văd cum mai era. Speram într-o minune. Speram că se va ridica din pat. Intru încet în casă. Dormea. Stătea în fund.
- De ce ai lăsat-o să stea așa?, am întrebat în șoaptă.
- Mi-a zis că se sufocă întinsă.
- Unde e celofanul?
- L-am dat jos azi-noapte. Aluneca.
- Da, trebuia să mă gândesc la asta. De ce nu m-ai sunat să vin să te ajut?
- Lasă, tată, m-am descurcat. Unde era să te trezesc la 1 noaptea?
- Mă trezeai!
Am privit-o. Dormea liniștită. Avea o mână scoasă din pătură. I-am luat-o și am învelit-o. Mâna era rece sloi. Am verificat și picioarele. Erau calde.
- De ce ai lăsat-o așa? Nu vezi că i-a înghețat mâna?, îl cert eu în șoaptă.
Dragul de el, după o noapte albă, eu m-am găsit să îl cert. Plec la serviciu. Nu trec 15 minute, că mă sună, plângând în hohote…
- I-am ascultat inima cu stetoscopul, tată. Nu mai bate. S-a oprit. Nu-i mai bate inima.
În clipa aia mi s-au tăiat picioarele. M-am strecurat printre ușile metroului, am ieșit pe peron și am așteptat trenul în sens invers. Tremuram. Am reușit să formez numărul șefei să îi spun că nu mai ajung la ședință. Apoi, am sunat-o pe mătușa mea. I-am dat trista veste că mama nu mai era. Plângeam și nu reușeam să mă adun. De la metrou și până acasă am alergat. A fost un drum lung. Prea lung. În casă, doi paramedici de la SMURD priveau neputincioși. Aveau un geamantan imens pe jos. Cred că era d-ăla de resuscitare.
Ea era tot în pat. Tot în poziția șezut. Învelită. Și mâna pe care i-am pus-o sub pătură era la locul ei. Părea senină. S-a dus și eu nu i-am spus cât o iubeam…
Au trecut patru ani, dar tot doare. Nu știu de ce se spune că timpul vindecă. Mi se pare că, dimpotrivă, adâncește rănile. Azi e 17 octombrie. Azi e încă o zi fără ea. Și acum simt mâna aia rece pe care am băgat-o sub pătură. Și acum îmi reproșez că nu i-am spus cât o iubeam. Dar, mă amăgesc că, măcar a plecat cu un pupic pe frunte de la mine. Și cu alinturile mele.
