S-au făcut, iată, 12 ani de când sunt un altfel de om. Sunt 12 ani în care s-au amestecat fericirea, râsul, surprizele, emoțiile, lacrimile, frica, nervii, chinul, agonia, extazul. Toate într-o salată, într-un tot numit, pe scurt și atât de simplu: viața de părinte. Doar că, vedeți voi, varianta asta scurtă nu redă nici măcar 0,00000001% din ceea ce se întmâplă în viața unui părinte de un copil – doi – trei sau, Doamne ține-i sănătoși la cap, viața de părinte cu mai mulți copii. Pentru că, bănuiesc, de la trei copii în sus ai toate șansele să îți vină mai des să te duci pe câmpii. Pentru că nimic nu e așa ca în filme sau ca în cărți, unde relațiile părinte-copil, părinte-părinte sunt atââât de roz și de frumoase, doar cu mici, foarte mici, neplăceri.
În urmă cu 12 ani, pe 27 aprilie, puțin după ora 00.00, i-am dat primul sărut dintr-un luuuung șir celei care 38 de săptămâni a locuit în uterul meu. Alexia Maria. Cea care, în aceste 38 de săptămâni, chiar a fost cuminte, cu mici excepții, când mai juca fotbal, sau își făcea loc, ori ceva exerciții de fitness intrauterine. Pe 27 aprilie, după miezul nopții, i-am auzit primul plâns, din lungul șir de smiorcăieli ce a urmat. Râsul ăla cristalin a venit ceva mai târziu. Dar prima și prima oară, când ies din burta mamei, copiii exersează utilizarea celei mai stresante și enervante arme: plânsul. Apoi, cu o pricepere teribilă, o dezvoltă, îi adaugă noi tonuri, noi puteri, noi valori.
Pe 27 aprilie, în urmă cu 12 ani, i-am dat prima și cea mai scurtă îmbrățișare. Cea mai scurtă de până acum, că am văzut la alții ce urmează după 12 ani. Noroc că mi-am umplut tolba cu lucruri de care să îmi amintesc cu drag, cu nostalgie, atunci când nu voi mai primi acceptul ei să o pup, să o strâng în brațe, să o strig & alint în fel și chip, să o mângâi pe cap, să îi fac fotografii, să vorbesc despre ea… Deh, vine adolescența!
Acum 12 ani, am pornit în cea mai tare aventură a vieții mele, un drum care nu e nici pe departe așa cum mi l-am imaginat. Ci mult mai dificil. Dar și sublim. Cu mult mai multe provocări, cu emoții și trăiri pe care credeam că mi le pot imagina, dar care au depășit cu muuuult orice așteptare. Ar trebui să-i port veșnică recunoștință persoanei care a inventat vopseaua de păr, pentru că, astfel, nu se văd numeroasele fire albe ce mi-au răsărit în frumoasa-mi podoabă capilară de când am intrat în clubul părinților imperfecți!
E greu și, pe măsură ce crește, devine și mai greu. Deși te-ai aștepta ca odrasla să fie ceva mai rezonabilă, să vă fie mai ușor să comunicați odată ce a devenit conștientă (ea, odrasla) de faptul că are o funcție cognitivă pe care o poate dezvolta. Nope, nu e chiar așa. Vorba aia: ”copii mici, probleme mici. Copii mari, probleme mari”.
Pe 27 aprilie 2010 viața mi s-a schimbat și nici nu aveam să-mi dau seama cât de mult. Abia mai târziu am realizat că am deveni altfel de om. Mai bun, mai responsabil, mai calculat – îmi place mie să cred. Cu nervii țăndări, ce-i drept, dar cu inima plină. O viață în care îmi testez și îmi sunt testate continuu răbdarea, inventivitatea, nervii. O viață în care primesc atât de mult și în care ofer atât de mult. Viața de mamă.
La mulți ani, copilul nostru drag! Te iubim enorm, enorm de mult. Chiar și când te certăm te iubim. Chiar și când își spunem că nu mai ai voie la ecrane… Ești un copil atât de dorit, de așteptat, de iubit!
12 ani de Alexia. La mulți ani!
