stop

Greşelile unei mame

Pe când eram gravidă, mi se spunea adesea că maternitatea mă va schimba din multe puncte de vedere. Şi aşa a fost. M-a schimbat emoţional, psihologic, social, dar şi în plan sexual. Până să o am pe Alexia, îmi era mult mai uşor să o judec şi să o critic pe mama, ale cărei acţiuni, uneori, mi se păreau că le făcea pentru a mă everva pe mine, pentru a-mi face în ciudă. Înainte, uram cuvântul ”sacrificiu” şi nu de puţine ori îi spuneam mamei că nu eu i-am cerut să facă sacrificii pentru mine. Asta pentru că mi părea normal să am totul pe tavă, pentru că totul mi se cuvenea.

Nu am avut tot ce mi-am dorit în copilărie, pentru că făceam parte dintr-o familie la limita sărăciei, dar şi puţinul pe care îl aveam, mi se părea normal să îl am şi nici o clipă nu mă gândeam că, pentru puţinul acela, mama făcea eforturi supraomeneşti.Iar eu mereu o acuzam că nu era o mama bună, că greşea faţă de mine. Nu-nţelegeam pe-atunci nimic din ce înseamnă să fii mamă. Mult timp am judecat-o pentru ”greşelile” pe care le-a făcut faţă de mine. Însă, de când cu fii-mea, am trăit destule deja-vu-uri, care s-au sfârşit cu lacrimi din partea mea. Lacrimi că am fost un copil rău, că nu am ştiut să o apreciez pe mama pentru ce făcea pentru noi, copiii ei, pentru că nu găsea alinare la vreuna dintre noi două, fetele ei.
Acum mai bine de un an, Alexia a avut un episod foarte urât de enterocolită. Am zis că mor în fiecare secundă a ei de suferinţă. Mă rugam la Dumnezeu să-mi dea mie suferiţa ei, numai să o scape pe ea de chin. Dar Dumnezeu n-a vrut aşa. În acele momente am avut un deja-vu.Aveam vreo 12-13 ani. Luasem nişte pastile care nu erau indicate pentru vârsta mea. Am făcut nişte crize ciudate: mi de dădeau ochii şi capul pe spate şi nu-mi puteam controla partea superioară a corpului.

Ambulanţa a venit acasă la ore bune după o primă criză. Deja mă liniştisem, iar paramedicul i-a zis mamei că n-am nimic. Seara, o a doua criză. În acele momente o auzeam pe mama cum plângea lângă mine şi se ruga la Dumnezeu să-i dea ei suferinţa mea. A doua zi eram ca nouă, în schimb, mama nu s-a putut ridica din pat. O nouă criză de inimă – mama e bolnavă de inimă (cum se spune popular). Ce am făcut eu? Am ieşit afară cu fetele, şi am lăsat-o pe mama ”să stea linişţită”.

După această amitire fulger, mi-au mai venit altele similare: cum ea, abia operată de inimă, îşi luase serviciu (deşi nu avea voie), în paralel lucra ca şi croitoreasă, dar şi împletea pulovere, căciuli, fulare şi ciorapi ca să ne poată face rost de bani să ne trimită pe noi, fetele ei, la şcoală. Şi toate astea riscându-şi sănătatea. Iar eu făceam figuri că de ce nu mi-a luat nu ştiu ce prăjitură…
În familia mea, una destul de rece, nu s-au auzit nicodată cuvintele ”te iubesc”, decât, poate, la televizor, în vreun film. Mama era mult prea doborâtă de griji, tata era mult prea preocupat de… sticlele lui, sora mea era mai preocupată cu prietenele ei decât de sora ei cea mică. Mereu am acuzat-o pe mama că nu a ştiut să ne ţină aproape, că nu ne-ar fi învăţat că trebuie să ne iubim, să trecem peste micile invidii ditre noi două (eu şi sora mea), că trebuie să fim O FAMILIE. Dar, de când şi eu mă confrunt cu (aproape) aceleaşi probleme cotidiene, o înţeleg pe mama de ce a făcut anumite alegeri, de ce (nu) a făcut anumite lucruri.

Când am aflat că sunt gravidă, mi-am jurat să nu fac aceleaşi greşeli ca mama. Câte dintre noi nu ne spunem aşa!? Dar, vrând nevrând, pe parcurs, constat că unele ”greşeli” nu erau chiar greşeli. De exemplu, treaba cu sacrificiul de sine pentru binele copilului. Într-adevăr, nu-ţi cere copilul să renunţi la cutare sau cutare chestie pentru el, dar nu te lasă sufletul să nu faci acel sacrificiu, ştiind că, dacă tu renunţi, îi va fi mai bine puiului tău. O altă chestie din trecutul meu pe care vreau să o repar este de a-i spune copilului meu ”te iubesc”. Mai îmi doresc ca în educarea Alexiei să ne implicăm în mod egal eu şi tatăl ei şi să reuşim să ne punem (de preferinţă) mereu de acord în ceea ce o priveşte. Mie nu mi-a folosit deloc faptul că mama zicea una, tata alta. Dar cel mai tare şi cel mai tare mi-aș dori să nu îi spun nicodată Alexiei ce sacrificii am făcut pentru ea. Sună a reproş, de parcă ea ar fi de vină pentru neîmplinirile mele.
Iar lista poate continua. Dar mă opresc aici.
Şi nu vreau să închei înainte de a-i spune, din nou, mamei mele că abia acum o înţeleg şi că nu o mai judec pentru alegerile din viaţa ei. Dar mai ales, vreau să ştie că o iubesc, chiar dacă o cicălesc, o bat la cap şi o cert când nu face ce-i zic eu în ceea ce o priveşte pe Alexia. Dar ea ştie toate aceste lucruri, pentru că i le-am mai spus de atunci când mă dădeam de ceasul morţii cu enterocolita Alexiei. Şi, în acel moment de sinceritate i-am spus mamei: ”O Doamne, prin aşa ceva treceai şi tu cu noi!”. Cu ochii în lacrimi, mama a avut puterea să-mi răspundă doar ”Da, mamă, dar sunteţi copiii mei!”.

P.S.
Şi apropo de sacrificiul unei mame, ieri am văzut un film care m-a impresionat până la lacrimi. ”Stella”. Pe scurt, o barmaniţă de cartier face un copil un un doctoraş stilat. Când fiica lor creşte, aceasta cunoaşte un puşti bogat de care se îndrăgosteşte. Prea orgoliasă, mama nu cere tatălui bani, ci îşi ia un nu ştiu ce card şi îşi duce fata într-o vacanţă de lux, doar pentru a fi alături de iubitul ei. Acolo mama contrastează cu rafinamentul bogaţilor. Ea: îmbrăcată cu sclipiciuri, zorzoane şi foarte dezinvoltă, ceilalţi retraşi, liniştiţi, îmbrăcaţi simplu, cu gust. La un moment dat, aude două fete din gaşca iubitului vorbind între ele: ”Dacă aş fi avut o mamă ca lui Jenny, aş fi murit de ruşine. Pat o iubea, dar cu o aşa mamă, sigur îi va da papucii”. După un astfel de dialog ce face mama fetei? Se duce la tatăl ei şi la iubita lui bogată şi le cere să o înfieze pe fiica ei. De ce? Pentru că ei îi puteau oferi tot ce ea nu a putut: o educaţie aleasă, o poate scoate din sărăcie, cu ei fata va putea vorbi despre  pasiunile ei, pictura, arhitectura, teatrul, opera – subiecte despre care ea, mama de provincie, nu are habar. Şi, ca să îşi convingă fiica să plece, joacă un teatru dureros: îi spune că vrea să scape de ea, că s-a săturat să aibă grijă de ea şi că a venit vremea ca şi ea, mama, să aibă o viaţă personală.

Dă un share:

2 Comments

  1. ***** Din pacate, sunt mame si mame, nu toate fac si gandesc cum a facut mama ta care si-a sacrificat sanatatea pentru a va creste sau cum ti-ai propus sa faci tu cu Alexia. M-ai facut curioasa si voi cauta si eu acel film, desi nu-mi place cand emotiile ma napadesc si plang la film…

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Scroll Up
%d bloggers like this:
Inline
Blogulmamei.ro
Inline
Blogulmamei.ro