Adriana Păduraru, sau Pădu, pe scurt. Aşa o ştiu eu pe cea din spatele ”Ava Design Biju”. Aşa am cunoscut-o, apoi a venit domnu’ Adrian Văduva şi a luat-o de nevastă. Dar tot ”Pădu” a rămas pentru mine (scuze, Adi!), deşi, în acte e e doamna Adriana Văduva. Pădu e o tipă care îmi făcea concurenţă serioasă când lucram la Jurnalul Naţional. Nu jurnalistic, ci la capitolul râs. Nu ştiu nici acum care dintre noi era mai ”rânjită”. Dar un lucru ştiu sigur: amândouă râdeam pe rupte.

Adriana şi a ei minune, Mihnea

De pe atunci, Adriana m-a uimit cu îndârjirea ei. Deşi noi făceam glumiţe pe seama pasiunii sale, nu se supăra pe noi. Croşeta. Ciucuraşi, gulere, împletea şi cosea. Nu înţelegeam noi atunci, deh, eram tinerele, de ce o fată de seama ei (vreo 20 şi un pic de ani pe atunci) avea îndeletniciri de bunică. Acum, sincer, o felicit că şi-a văzut de aţele şi croşetele ei. Căci face lucruri minunate. Convingeţi-vă intrând pe site-ul ei. Tocmai din acest motiv am ales s-o iau la întrebări, să o includ în seria de oameni care fac lucruri minunate pentru copii. Bine, ea face şi pentru mămici, sau ne-mămici. Pentru iubitorii şi purtătorii de hand made.

Azi, prima parte a interviului. Mâine, a doua. Printre rânduri am inserat imagini cu creaţiile Arianei.

Prezintă-te cititoarelor aşa cum crezi tu de cuviinţă. Eu o voi face prin prisma amintirilor care ne leagă
Nu prea am vorbit despre mine. Nici nu știu ce-aș putea zice ca să fie intersant. Sunt o femeie ca toate femeile, o mama ca toate mamele. Mă consider o persoană veselă şi optimistă, care vede tot timpul partea plină a paharului. Lucrez în presă de la 19 ani şi îmi place să croșetez de când eram mică.

Croşetezi, împleteşti de când te ştiu. O, Doamne, cum sună asta, parc-am avea 100 de ani! Deci, croşetezi de mult şi, recunosc, când eram la Jurnalul, ne miram de ce mama naibii croşetezi, că doar bunicile făceau asta? Aşadar, întrebarea mea e: de ce mama naibii croşetezi şi împleteşti?

sandalute astreia

Băscuţă

Am avut şi eu aceasta „teamă”: că lucrul manual este de pe vremea bunicii. Dar mie îmi plăcea să le fac. Să cos (am făcut şi goblen, dar m-am lăsat, durează prea mult), să împletesc (ştiu şi cu andrelele însă nu mă regăsesc în procedeu foarte mult) şi să croşetez. Asta e într-adevăr pasiunea mea. Aş face asta o viaţă, fără să mă plictisesc. Ca să răspund la întrebare, croşetez pentru că îmi place, pentru că mă relaxează, pentru că mă linişteşte. Pentru că aia este clipa în care eu sunt conectată la prezent, fără să mă gândesc ce a fost ieri şi ce voi face mâine. Sunt doar acolo, pentru piesa aia pe care o lucrez, cu tot sufletul meu. Croşetatul pentru mine este terapie.

Cine te-a învăţat?
Tata m-a invatat sa cos pe itamina. Mama lui era o artista desavarsita la capitolul asta. Cosea, croseta, tricota. Am si acum ie facuta cu mana de ea. Bunica mea a lucrat până în ultimele clipe de viață. Tot spera că moartea o s-o lase să termine ce a început. Și făcea, și desfăcea, până când n-a mai putut s-o păcalească. La ea am mai tras cu ochiul și am mai învațat niște lucruri. Cred ca e genul de meserie care se fură. De la mama am învățat cu andrelele și cu croșeta.

Cred că am ceva în gene de la toți.
Ca o paranteză amuzantă, un model de lansetă l-am învățat la coada la carne, în Epoca de Aur. Era o doamnă în fața mea și-i mergeau mâinile, mamă-mamă. Eram fascinată. M-a lăsat să continui munca ei o vreme ca să înțeleg lucrătura. A doua zi am căutat-o. Venisem pregătită, cu croșetă, ață. Și acum știu să fac modelul.

Ce note aveai la şcoală la materia ”Lucru manual”?
He,he. 10 evident. La Atelier. Așa se chema. Clasa a V-a croșetat, a VI-a salam de biscuiți și lecții de bucătărie. Într-a VII-a am trecut la menghină, șublere și micrometre. Trebuia să ne pricepem și la industrie, nu numai la gospodărie. Niște comuniste adevărate ce trebuia să devenim. Aoleo, ce vremuri! După Revoluție, nici nu mai știu ce s-a mai făcut, că a cam fost haos o vreme.

Când ai vândut primele tale creaţii?
Din octombrie 2010, când am pus bazele Ava Design Biju. Scris românește ca o prescurtare de la bijuterii. Bijoux mi se părea prea sofisticat, la vremea aia. Deși poate Google m-ar fi ajutat mult mai mult în acest sens.
Pâna să vând, făceam DOAR pentru mine. Mai o poșetuță, mai o bentiță pentru la școală, apoi după ce au apărut mobilele, mi-am făcut huse la telefoane. Nici măcar pentru ai mei nu am făcut. Îmi aduc aminte ca pentru notă, la Atelier, trebuia să las un mileu la școală, la expoziție. Cât am mai plâns după el, n-am vrut să-l dau. Multă vreme n-am conceput să “înstrăinez” ceva făcut de mâna mea. Era ca și cum aș da altcuiva o părticică din mine.
Apoi, în perioada 2009-2010, oameni din jurul meu m-au împins de la spate, la propriu. Să fac lucruri și pentru alții. Mi-am dat seama că mă pot lipsi de multe părticele din mine, tocmai pentru a le face altora viața mai frumoasă. Le fac cu drag, le fac cu suflet. Indiferent ce fac. Fiecare cercel, fiecare broșă, fiecare căciuliță pentru bebeluși au câte un stop din sufletul meu.

rochita dalila detaliu

1 Comments

Leave Your Reply